De-ar ști să spună vreun cuvânt,
Prin prezența ei: cravata,
Câți oameni n-ar fi în pământ,
Primindu-și astfel răsplata.

Nouă, ca marionete,
Ne-ar șopti doar lucruri bune.
Curmând a hoției sete,
Adevărul se va spune!

Dar cravata n-are voce,
Stă, ascultă și se miră
Și pe orice gât când trece,
Îi defalcă și-i înșiră.