I

n-am idee cum a-nceput. poate că eram somnambulă când am ieșit afară din casă.
poate că mintea mea era prinsă în prea multe chestii SF
și trăia în mod plictisitor viața pe Pământ,
dar știu sigur impulsul de a aștepta ceva,
așa că m-am trezit pe banca nr. 1370 din spatele catedralei privind Bega.
wow...
era chiar ziua Sfântului Valentin, treceau perechi peste perechi de pământeni
cu mâinile lipite
pe care i-am considerat siamezi în mare parte și i-am urmărit vreo câteva minute.
vremea era rece și umedă, cerul era gri, nepotrivit.
am început să suflu peste ei câte-un abur din cafeaua
fierbinte. îmi imaginam că arunc nori, că-i înalț 10 m deasupra și că
ei rămân acolo, admiră orașul și par ca niște îngeri îndrăgostiți...
dar nu. n-a fost deloc așa. cu toții priveau mirați și întrebau dacă, cine știe, poate scăpasem de la un spital de nebuni.
cafeaua s-a răcit după-un timp și nu mai scotea aburi. probabil oamenii
au răsuflat ușurați...


II

pe partea cealaltă se afla un bătrân norocos ce scotea rând pe rând pești
mari, strălucitori (habar n-am cum naiba străluceau în halul ăla pe
o vreme fără soare). era o senzație ciudată, de deja-vu.
bătrânul zâmbea de câte ori se mișca pluta și scuipa chiștoace de țigări,
avea o grămadă lângă el, de parcă-și construia un cuib. brusc l-am văzut
cum scotea rând pe rând moartea, mare, strălucitoare,
invizibilă lui.
mă-ntrebam dacă are familie, dacă va veni cineva să-l ridice de acolo
și să îl îngroape. mă-ntrebam dacă a trăit bine sau rău și tot felul de
lucruri ce mă puneau pe mine în lumina lui.
m-am speriat...

III

într-un amestec de amintiri mi-am spus că oamenii sunt stele secunde,
bătrânul este o pitică albă gata să explodeze , dând naștere unei stele neutronice
sau unei găuri negre ce nu știe să înghită, ci să fie înghițită.

repede prind o gaură de vierme, prima disponibilă și o leg de bancă.
filosofim împreună. seamănă cu un câine credincios.
îi dau drumul și mă ridic.
cerul stă să plouă cu potcoave...


poate timpul trecea mai repede dacă învățam un cîntec și-l imprimam în apă...
desenul meu de glorie este alb-negru și nici în ruptul capului nu mai primește culoare.