Un recent drum la Iași, făcut ca de fiecare dată, cu o nedisimulată plăcere a reîntâlnirii cu istoria, frumosul indigen, natura aleasă și de ce nu propria studenție, a fostei capitale de țară românească, m-a făcut să descopăr faptul că tradiția și simbolul unui mare oraș pot fi ridiculizate atunci cînd în spatele unor simple decizii urbanistice cu chip modernizator „care va să zică”, se ascund, de fapt, aceleași sîrguințe ale politicianismului amator, posesor sau agreant al unor firme de materiale de construcție, fără să aibă în spate buna intenție, o concepție ceva și mai ales fără nici o legătură cu tradiția zonei din domeniul respectiv sau cu brendul acesteia (de fapt, ca în tot ce înseamnă politică postnouăzecistă românească).
În fabulosul Copou, vestit și pentru partrimoniul și cultura sa verde, am văzut cum moare un scuar prin incompetența edililor. Un scuar străjuit de castani maturi care rețineau sau întorceau întotdeauna privirea, când te aflai vizavi de celebrul parc.
Nu știu sigur dacă Iașul mai are străzi cu zone verzi pe mijloc, știu în schimb că urbaniștii locali apăsați de responsabilitatea de a avea totuși așa ceva în administrare, pur și simplu au confundat scuarul cu trotuarul, placându-l cu gresi: copac-gresie, copac-gresie, copac-gresie, etc.
Era mult mai simplu dacă între arborii respectivului scuar s-ar fi pus câteva dale în zonele de impact pietonal, iar în rest iarbă, multe flori (ca în parcul de peste drum) sau chiar gard verde care să mențină zona deschisă și mai ales să rețină apa de ploaie.
La Londra, în Hide Park, intenționat nu se fac alei, toată lumea calcă pe iarbă și cu toate acestea, nu există cărări peste revigorantul gazon.
Ce să mai spun de betoanele ce împrejmuiesc acest spațiu (odată verde!), vestitele și mărețele borduri urbane, supradimensionate ca un dig impenetrabil!
Sau dacă tot trebuia să iasă un ban (din grija deosebită pentru pantofii ieșenilor), măcar să fi pus dale ecologice și toate cele trebuincioase erau împăcate.
Acum bieții castani „privesc”cocoțați pe meterezele de gresie și zidurile de beton ale bordurilor, ca niște fantome goale, la frații liberi din parc, trăitori în iarbă, acolo unde poftele totalitariste de gresie și beton n-au acces și parcă se roagă cu brațele uscate spre cer, să vină la ieșeni mintea cea din urmă și să nu mai gândească edilul precum țăranul scăpătat: civilizația satului crește doar dacă torni mai mult beton în bătătură!
iul. 2010

- Iarăși inconștiență, interese meschine și jaf pe bani publici prin dispariția a trei copaci minunați din centrul unui oraș ca Bacăul și așa foarte sărăcit de natură și bune intenții de către cei ce-i “îngrijesc” partimoniul natural, mai ales acum în anul în care ni s-a transmis ultimatumul Uniunii Europene privitor la spațiul verde pe număr de locuitori.
Un nou prun monumental (prunii balon) din Strada Mare (au mai rămas doar doi din patru), un frumos oțetar de vis a vis, pe aceiași stradă, în fața unei săli de jocuri și a unui magazin de optică (șanț în coajă iar în primăvară, cu cinism, eliminat ca și cum s-ar fi uscat singur!) precum și a unui nuc de o rară frumusețe, sănătos și fălos, de vis a vis de RMB, care a dispărut prin eliminarea unui braț uriaș, apoi peste un an prin tăiere definitivă .
Furtul acestui pom rar, aflat strategic lângă o mare intersecție a sporit praful șoselei, a ucis cea mai frumoasă umbră a verii, a lăsat fără rod pe cei nevoiași, fără o casă pe zburătoarele zonei și a lăsat la vedere o coșmelie urâtă-sediul unui partid, căzut în uitare care nu se vedea până atunci), cu alte cuvinte, a hidoșit și “sărăcit” o întreaga zonă, îmbogățind “moca” pe cineva, cu mult lemn de nuc valoros.
Nu ai voie să iei viața, nici măcar a unui copac public, dacă nu ai făuruit-o tu, ar zice unii cu oleacă de dumnezeire în ei! Și nu ai voie tu autoritate, să lași nepedepsită o infracțiune, chiar ecologică, pentru că atunci sigur ești complice (sau chiar mai mult!) cu acte în regulă.
22iun 2010

-Fabulosul, civilizatorul, europeanul Sibiu, cu miresme întârziate de capitală culturală a Europei, mi-a măgulit sufletul cu aerul său special, cu terasele și clădirile zonei centrale ce mă făcea să mă gândesc, printr-o ciudată comparație la Veneția (pe care recent o văzusem), prin periplul occidental al orașului, a densitații germanilor (lucru ce–mi amintea de Praga anului 1996) aspectul proaspăt-sărbătoresc al clădirilor patrimoniale, prin monumente, prin vocația comercial-turistică și prin conștiința și mândria celor ce locuiesc un oraș medeieval, contemporan și universal în același timp.
Și nu a fost decât o simplă oprire pentru masa de prânz și o plimbare de după masă prin zona centrală.
Mult timp m-am urmărit ochii clădirilor vechi ale Sibiului, care parcă ne priveau, zâmbeau sau dojeneau tăcut, de undeva de sus.
Un amănunt însă nu cadra cu măreția din jur: teii amărâți (se știe că doar teii netăiați sunt admirabili!) de pe trotuarele zonei centrale, ce străjuiau monumentalele construcții vechi; erau probabil reminiscențe ale epocii de aur.
Pentru refacerea armoniei stradale ar trebui refăcut și patrimoniul verde, decorativ și valoros, care apare în imaginile vechi ale unicului, vestitului și prețiosului oraș transilvănean-Hermannstadt.
26 iul 2010