agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 929 .



48 de ani, de căsnicie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crezantema ]

2011-01-23  |     | 



Anul 1963-20-01, ziua nunții noastre.

Surpriză, copiii și nepoții, copleșindu-ne cu daruri, au venit astăzi să ne felicite. Ne reamintim mereu cu mare plăcere de acei ani, de acele amintiri atât de frumoase, parcă trăite de o veșnicie!... și care astăzi, ca un veșmânt cald sufletelelor noastre, dă sens de mare valoare, vieții de până acum. E ca un Copac al Vieții, unde de fiecare frunză stau atârnate fragmente de amintiri și mai triste și mai puțin plăcute, dar și amintiri cu imagini frumoase de neuitat. Viața e destinată oamenilor să fie trăită frumos, prin echilibru și armonie sufletească. Au fost și vremuri cu ploi tropicale, dar în armonie cu Puterile Divine, nimic nu ni s-a părut de netrecut. Acum am ajuns să constat că, o căsnicie poate să dureze și o zi, dar poate să dureze și o viață și nimic nu poate înlocui prietenia dintre doi soți când e fondată și pe o iubire sufletească, sinceră.

Azi, nepoții ne roagă să le povestim din amintirile vieții, închipuindu-și, că noi, am fi trăit pe planete diferite. Aveam numai 18 ani, iar bărbatul meu 23 de ani. Doi copii. Ne cunoscusem de un An de zile, mai exact într-o zi mare, în Ziua de Nașterea Domnului « Crăciunul anilor 1962». La un An ne-am căsătorit. În ziua nunții noastre, era zăpadă mare, dar nu era ger. Mă îmbrăcaseră, domnișoarele de onoare, cu rochia de mireasă. Așteptam să vină mirele, din satul vecin, dar întârzia să mai vină și nuntașii mei întrecuse măsura. Puseseră țuica să fiarbă pe o plită, unde ardea un jar încins cu lemne. Bărbații intraseră în posesia ibricelor ce le găsiseră mai la îndemână, dar femeile nu prea căpătau din darul lor, mai ales că și ceșcuțele nu erau îndeajuns de multe și mereu le trecea rândul. S-au gândit, că ar fi firesc să se folosească și ele de niște castroane de aluminiu. Era plita plină. Ce a înfrumusețat și mai mult decorul, a fost că ele beau țuica fiartă cu lingura. Cineva ne strigă de pe plaiul din fața casei : « Veniți să vedeți cel mai frumos peisaj ». Satul bărbatului meu era cocoțat pe culmea de deal din fața casei mele, se zicea, « unde se dă dovleacul deadura ». Nașii pe cealaltă culme de deal, din spatele casei mele, destul de departe iar nuntașii cu mirele ca să scurteze drumul, au coborât spre satul meu ce era așezat în vale, prin zăpada pană la brâu, pe o potecuță, unul câte unul ca un stol de cocori. S-au așteptat în vale, dar a făcut să se întârzie destul de mult, timpul programat. Obiceiul din străbuni, îngăduia să se lege porțile miresei, cu mai multe lanțuri, sârme, sfori. Nuntașii miresei să nu-i lase să intre. Mireasa stătea ascunsă. Mirelui îi trebuia un mare sacrificiu, s-o câstige. Din păcate, mirele era ajutat de nuntașii lui. Soluția era să sară gardul, dar nu erau lăsați de nuntașii miresei. Și logic, nu era omenește, dar gardul era atât de încrozniat, că numai scoțând porțile din țâțâni, mai reușeau să intre în curtea, de la casa miresei. Categoric, că nici socrul mic nu se supăra dacă se reușea să se procedeze și în acest mod. Lupta era grea. Explicația era, că n-ar fi fost frumoasă nunta fără aceste evenimente potrivnice ! Dragostea cere sacrificii!... Rolul bârbatului era să-și cucerească demnitatea și responsabilitatea ca ocrotitor și cap de familie. Era o provocare, era diferența esențială dintre bărbat și supusa lui. Dumnezeu îi zise bărbatului : « Iubește-ți femeia ca pe tine însuți, dar femeia să ți se supună ! » Femeia voia să știe mai întâi cui îi dăruiește ea supunere!...

Mireasa stătea după perdea, privea prin verigheta de nuntă și afla, așa cum la surprins în acel moment pe mire, cu chipul vesel sau trist, așa va fi până la sfârșitul vieții. Dacă era pe chipul mirelui, zâmbetul pe buze, mireasa spera că va avea o căznicie fericită și lipsită de necazuri și încercări. Dar, dacă se întâmpla invers, soarta le stătea împotrivă.

Va urma.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!