Cum nu era suficient că țărișoara zace în nemișcarea leneșă de hăt demult, a venit fără viză peste toate granițele un munte de frig să ne înghețe de la temelie. Fiece om care se încumetă să se ia la trântă cu agentul termic e musai să se îmbrace precum primii cosmonauți.
Am observat pe bulevarde că plimbăreții descriu o traiectorie ușor sinuoasă (după ochiurile cristaline de gheată) iar pașii de pinguin nu lămuresc de la distanța dilema despre cine vine și cine pleacă.
Este frig rău, totul zace înghețat, de la case, blocuri, autoturisme, uși de termopan, instalații care sfredelesc pământul, parcuri de joacă, arbori, trotuare până la bătrânele și bolnavele ascensoare care trosnesc din cutia toracică atunci când urcă greoi ființe spre apartamente încălzite firav.
Frigul totalitar iscodește formule neștiute și blochează inerția materiei anorganice, o cotropește, o comprimă până ce trosnește în particule fine și se amestecă în zăpada anonimă. Loviți de icebergul oțelit, arborii îți suprimă viața din vene și doar departe în pământ o inimă de lemn amintește de funcția vitală.
Este o vreme cruntă care parcă astupă porii sufletești. Privirile de care se agață gânduri imaculate ating orizonturile dar se întorc în vastitatea sinelui într-un exercițiu de așteptare. Totuși, peste vorbe, un văl de brumă amintește de distanțele nevăzute dintre oameni.