era un parc verde crud plin de leagăne eu alergam
de la unul la altul de parcă mi-aș fi ales leagănul în care
urma să îmi dansez umerii a certitudine
pentru tot restul vieții patru anotimpuri într-o singură zi
aveam unghii scurte și albe ca niște picături de ploaie
în care-mi purtam doar nedumeririle
în picioare pantofi roșii de lac cu baretă călcam apăsat un fel de scuză
pentru toate neîmplinirile-mi de copil
aveam cireșe cu codițe în urechi pe post de cercei
mă simțeam absurd și cochet de liberă
mama încerca să-mi sufle nasul în albul batistelor ei apretate
să-mi țină ritmul să mă prindă de mână să nu mă scape
să nu mă lase să mă lovesc de dorul de alți oameni
să nu mă lase să fug prea departe de părul ei lung și negru
mă făcea să cred că ne-am iubit într-o altă viață fără să ne-o spunem
tata fredona mereu sweet child in time venea la noi acasă seara fără bani de pâine
se auzea mereu o liniște înspăimântătoare din tocurile ferestrelor deschise
mama alerga mereu să le închidă să nu ne răzbească
tristețile până la vecini și dincolo de curcubeul nostru alb-negru
totuși eu mi-l imaginam pe tata coborând cald și înalt dintr-o caleașcă albă trasă de rândunici
chiar și când arunca scrumierele de pereți în mii de cioburi
puteam să fac asta la fel de bine aș fi putut să mă nasc și prințesă
foamea se prelingea ca o ploaie de vară pe geamurile închise
el stătea mereu neputincios acolo în fața ușii mă săruta apăsat pe gură
nu înțeleg de ce nu ma trăgeam poate pentru că mă privea cu ochii aceia
ce i-aș fi vrut nemuritori chiar dacă dura și durea uneori o veșnicie
pâna privea în altă parte de fapt nu nu ne-am jucat niciodată
tata cu mine visam în secret cum m-aș fi jucat cu inima lui
mi-aș fi dorit să-i stau pe genunchi să-i împac măcar mâinile
nu puteam să spun nimănui pe-atunci cât mă simțeam de târzie
în eleganta-mi solitudine îmi strângeam genunchii la piept eram frumoasă
ascunsă în glasul meu mut de copil dormeam singură
și strâns cu toate păpușile înghețate ale lumii în toate brațele
mama mă trezea devreme dimineață îmi împletea părul cu asprime
aveam pielea roșie de la pulovărul gros de lână
mai degrabă mi-aș fi lipit nasul de ea îmi încălzeam mâinile de
căptușeala buzunarelor de pantalon trăgea cortina mă certa
că nu stau dreaptă recitam musafirilor o rămâi rămâi la mine te iubesc atât de mult
ale tale doruri toate numai eu știu să le ascult nu-i vedeam lacrimile
nu nu le vedeam niciodată eram atentă la scurgerea din oțel inoxidabil a orelor
la trecerea mașinilor înzăpezite prin fața casei
la scrâșnetul străin al pașilor prin zăpadă
toate deveneau linii continue dungi paralele de moarte albă
uneori mai venea și Crăciunul mi-era mereu bine și cald
de la freamătul portocaliu al mandarinelor în nări
mama făcea salată de vinete eu desenam cu degetul milioane
de fluturi pe geamurile aburite din bucătărie își doreau cu toții cadoul perfect
băteau din aripi în ritmul nocturnei lui Chopin prin viața ce o conturam în zvâcnetul lor neobosit
reușeam să mă mai nasc pentru încă o noapte pentru încă o dimineață
pentru încă un sfârșit tandru de copilărie.