Sebastian DRÃGAN, De șapte ori șapte păcate, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2005, 84p.

Cu o bună știință a întocmirii discursului liric, de multe ori cu interesante asocieri, Sebastian Drăgan ne pune față în față cu o lume, un univers pe care l-am mai parcurs atunci când am citit Ion Barbu, Emil Brumaru și/ sau mai mult, Miron Radu Paraschivescu. Poezia limbajului, oarecum slobod, dar numai atât cât să nu fie violent sau indecent, îi este la îndemână. Aproape că își zidește, ce-i drept nu chiar cu mare atenție, o adevărată cetate, în care într-un baldachin de spini își torturează iubirea și iubita cu diverse tertipuri care nu au întotdeauna o rezolvare artistică. Dus de instinct spre rațiune, autorul nu știe să se oprească acolo, la granița dintre artă si păcat. Graba cu care își rostește patima și pasiunile lirice și nu numai, îl fac să-i scape, de multe ori, construcții lingvistice bizare: „îngerii fac cancer”, „iubito calci cu”, „Ar fi vrut să-l neumble (vezi Nichita Stănescu) prin ea” etc. etc. Un pofticios și un doritor de viață, un trăitor la cea mai înaltă tensiune, Sebastian Drăgan, cu o limpezire a discursului liric și o mai atentă privire (nu doar în fugă) asupra fiecărui „poem” poate să scrie și să publice poezie cel puțin interesantă. Un vers splendid mă îndreptățește să cred că Sebastian Drăgan este capabil nu numai de surprize palpabile, ci și de surprize metafizice, surprize specifice poeziei. Versul cu pricina este: „ai gustul valului ucis de țărm”. Sperăm ca elanul liric ce îl bântuie pe Sebastian Drăgan să nu se lase ucis la malul care nu poate măcina eternitate pentru că, deși eternă temă a artei, femeia nu trebuie dezgolită cu bruschețe, ci lăsată într-o rochie de ceață prin care doar să intuiești ceea ce urmărești!
Un bulevard gol este mai trist decât o întortocheată străduță din Toledo, unde lamele cuțitelor îți zâmbesc de la fiecare fereastră.
Emilian Marcu
( articol apărut în Revista „Convorbiri literare”, aprilie, 2006)