de obicei după-amiezele de primăvară de deasupra de
magnolii își găseau toate sfârșitul în indecizii ostenite
într-un ritm nesfârșit de tango îmi pulsa sufletul
la marginea orelor fix din colțul camerei începea
virajul declinul derapajul deranjul sufletesc de nedescris
pe care doar absurdul ți-l poate lăsa în urmă
se deschideau cerurile din ele picurau haotic tristeți
incongruente plutinde ca pufurile de păpădie ne
acopereau umerii ne îngreunau și mai mult
genele în mijlocul covorului se căsca tot mai mult
mai trainic mai necuprins mai leșinător prăpastia
dintre mine umanitate și Sorescu chiar dacă
îndrăzneam rar să-i cerșesc naufragiul între tâmple
să-i mângâi buzele părul gâtul să-i întind cana de cafea
cu lapte îl iubeam încă de pe-atunci așa de mult cum
se pot iubi de pildă doar cireșele în perfecțiunea
rotundă a gustului lor triunghiular îndrăzneam rar
să cresc în ochii lui de obicei ne dădeam întâlnire
față în față pe-o piatră imaginată la marginea unui
hotar de lume relativ zdruncinată de insomnii
de primavară acolo ne zideam picior peste picior eu
picior peste picior el mințile unul în celălalt
când mă trezeam și atingeam cu picioarele
goale marginea patului mă înfioram mă cuprindea
o disperare de neegalat aș fi deschis toate ferestrele
palatului de gheață aș fi alergat de la una la alta și
aș fi strigat întregii lumi de jos din stația de tramvai
s-a terminat s-a terminat Sorescu în mine
pe-atât îmi era de drag de-această întâmplare
a abandonului sufletesc complet lipsit de orgoliu
întru poezie și nesfârșită dragoste nemărturisită
ce-o purtam umanității pe-atunci prin perioada
după-amiezelor de deasupra de magnolii.