Ștefan Doru Dăncuș aduce mai mult a scriitor american. A făcut de toate ca să trăiască, nu s-a umplut numai de praful bibliotecii și al cercurilor literare, precum majoritatea literaților de pe aici. A publicat poezie și proză, are propria sa revistă literară, « Singur », o editură și, dacă nu mă înșel, o afacere cu flori la Târgoviște. N-am schimbat nici două vorbe cu el, nici măcar la telefon, însă am ajuns să ne cunoaștem din mediul virtual. Pe lângă că are talent, mi-e simpatic și pentru nonconformismul său, și pentru franchețea pe care o împinge spre zone unde poezia melancolică se îngemănează cu cinismul. Însă un cinism atent temperat. Recent, i-a apărut a doua ediție a volumului de proză « Bărbatul la 40 de ani », la editura « Valea Verde» din Sighetu Marmației, despre care Ioan Groșan a scris: "O tristețe grea ca o nevazută lespede aeriană apasă paginile acestei cărți. Dar nu este neapărat un sentiment "auctorial", ci mai degrabă filtrul narativ prin care se face o incursiune sui-generis în România zilelor noastre. Frază cu frază, pagină după pagină, cu un sclipitor sarcasm de sorginte cellineană, cu ironie și autoironie bine strunite, se creează tabloul unei "no man's land", al unei lumi în căutarea identității pierdute. "Românul la 40 de ani"- ar putea fi un alt titlu al acestui prim volum unde pare că nimeni și nimic nu poate fi mântuit, dar totul e salvat prin scriitură."
Cum mi-am făcut un obicei, acest suport de comunicare o permite!, o să citez « la greu » din « Bărbatul la 40 de ani », ca să vă captez interesul:

« În 40 de ani intri ca regii în palate – nu mai cumperi două suluri de hârtie igienică, iei un bax, e mai ieftin, cobori alene până la parterul blocului și abia în stradă iuțești pașii, ca și cum ai avea treburi importante, vecinii te urmăresc înciudați din spatele perdelelor, vor dezbate câteva ore faimoasa-ți plecare în grabă, când știi că nu te mai pot vedea o lași moale, regele e rănit, nu mai prinde viteză pentru diverse acțiuni civice obligatorii, te holbezi la muncitorii ce toarnă asfalt, trece prin fața ta o pisică grasă, cineva închiriază un spațiu comercial cu 10 euro metrul pătrat pe lună, unui doctor i-a fugit nevasta de-acasă, ajungi la gară, de la automatul de cafea iei o ciocolată caldă, mirosul plecării te excită, arunci paharul din plastic la coș, pornești resemnat înapoi, în gaura ta de șobolan de cartier, vecinii s-au uitat deja la știri, au oprit toate aparatele electrice pentru a face economie de curent dar te pândesc din spatele perdelelor, iuțești pasul ca și cum ai ceva important de făcut – cu siguranță, tu ești, astăzi, cel fericit.

Abia faci 40 de ani că pe lângă tine se-adună tot felul de lingăi, toți au nevoie de ceva, nu-ți lasă nici o clipă de răgaz, îți fură minutele unul câte unul, așezările umane devin din ce în ce mai mici ca mușuroaiele furnicilor, la americani e criză, în vestul Europei la fel, în Africa se trimit convoaie cu hrană și haine, în Cluj Napoca e noapte, se dau bani mulți pentru niște statui și niște drumuri de râsul curcilor, în noaptea asta Mia Kosei, fotograful japonez, va ajunge la capătul pământului și al său, Flavius Lucăcel doarme fericit că și-a făcut casă, Adrian Suciu la fel, Olimpiu Nușfelean, Daniel Săuca, Florin Horvath, George Vulturescu, Ioan Es Pop, Traian T. Coșovei, Ioan Groșan, Mircea Catargiu – ce gânduri să-ți treacă prin creier într-o cameră de hotel, într-un pat din care trupul Ei strigător la cer lipsește?

La 40 de ani devii insuportabil, mai ales dacă ești familist – te zgârcești, nu-ți convine să dea căldură centrala dacă ai geamurile apartamentului deschise, ești înjurat sau chiar disprețuit pentru minimele economii pe care le faci netrăgând apa după ce ai făcut la WC, iei pe tine un trening și algocalminul ți se lipește de degete, ieși afară-afară-afară, vrei să scapi de veșnicia bătrânicilor și buniceilor din scara blocului, te cerți cu soția, cu țiganii, cu politicienii, cu pâinea cea de toate zilele, fugi pe malul unui râu și plângi, au trecut anii pe lângă tine, ai avut 2-3 iubiri în tinerețe, acum ești al nimănui, cine mai angajează pe cineva cu părul rar, se aud focuri de artificii, vai de mama ta, dobitocule, ai ajuns să facă mișto de tine sulemenita de la etajul III, „arată ca o maimuță din Congo”, râde ea strident de barba albicioasă, îți vine să scoți cuțitul legat cu scoci în apropierea gleznei drepte, să începi să tai niște limbi de babe trufașe – ce mult au fost și ele iubite pe vremuri de altcineva așa că pace bună tuturor.

La 40 de ani îți arăți cu adevărat colții – te dai la fătuțe de 16-18 ani, le pipăiești piciorușele și le mângâi sânișorii, ești experimentat, nimeni nu te poate întrece, le arăți cu limba scoasă strategic printre buze ce le așteaptă iar ele cad în plasa ta vulgară și uleioasă, unele se căsătoresc tocmai pierzându-se în imensitatea fracțiilor tale perverse, altele rămân cu inegalabile amintiri, ești ființa cea mai putredă și mai diavolească, nu te poți feri de tine, de senzații, de adulmecarea vânatului, de site-urile porno ce ți-au furat mințile, numai chiloței și sutiene cu număr mic, numai scâncet adolescentin și priviri suave de la un capăt la altul al existenței tale și brusc apare o femeie matură – primești o palmă, fi-r-ar să fie de viață!

Modul perfect în care poți pierde o femeie când ai 40 de ani e să nu te culci cu ea – să te donezi altor preocupări cum ar fi scrisul, bunăoară, de aceea urăști să scrii, e vorba de secundele vieții tale, precum spuneai deseori, nu poți fi viril la nesfârșit, ar trebui să o faci până o mai poți face, e normal, anormal e faptul că tu mâzgălești hârtii pentru posteritate, pierde-vară, pierzi vremea împerecherii, te vei uita curând în oglindă, vei crede că ai nevoie de psiholog, nimeni nu dă doi bani pe ce îndrugi tu pe enșpe topuri de coli A4 – la asta chiar merită să se gândească șefii lumii pe care nu i-ai cunoscut încă.

O anumită mojicie e proprie secolului în care faci 40 de ani – în compartimentul de tren intră două dame gureșe cu trei copii și într-o maghiară te întrerup din cititul ziarului, populează mediul cu sticle, sticluțe, genți, plase, telefon mobil, furios, nu te repezi să le ajuți la bagaje, cum ai fi făcut oricând altcândva, îl lași pe un tânăr să le instaleze ceea ce duce imediat la o reacție de dispreț față de tine, cel mai perfect se comportă unul din puști care, deși are locul alăturat, se așează înciudat lângă tânărul amabil – psihologii n-au greșit observând că în anii copilăriei senzațiile sunt mult mai clare și mai puternice decât la maturitate, când abandonăm cățăratul în copaci pentru a ne cățăra în cârca aproapelui.

Azi ai făcut 40 de ani, intri pe net, pe site-uri literare, îl cauți pe Ștefan Doru Dăncuș, nebunul ăsta are mereu câte-o sclipire de geniu – găsești ceva interesant: „Ce s-ar mai putea spune despre ce? Erele istoriei se succed nestingherite, nimeni nu le poate face nimic, nimeni nu înseamnă nimic și rostogolindu-te printre aceste noțiuni atât de dragi artiștilor (mulți filozofi au devenit celebri bătând apa-n piua lor) nu poți să nu devii amar ca anul 1909 (în care Aleksandr Blok a pierdut o frumoasă femeie) sau tranșant ca 1907 (anul unei mari răscoale țărănești din România). Fiecare secol s-a însângerat cu artiștii lui. În timp ce în Italia era pace, în Rusia se pregătea o revoluție: numai aceste tragice disproporții pot trezi la realitate simțul rușinii, plenar uitat sau aruncat, cu o piatră de gât, în mâlul informațional. Aș încerca să-i apăr pe artiști (o vreme am visat la o țară numai a lor) și nu pot decât să-mi cer iertare, așa, fără a viza pe cineva anume, nemotivat. Într-un mecanism atât de bine pus la punct nu poți face decât asta, singura posibilitate de a-ți mai amâna cu un an, cu un război, cu un bar de noapte – moartea.” – tipul e bun, dacă ar fi făcut politică era mare!”

« Bărbatul la 40 de ani » este o carte care merită citită. Este captivantă. Este scrisă profesionist. Nu este de ignorat.


Alexandru Petria