Tata
intră, pe ușa din dos, să nu-l prindă mama,
care foarte ciudat, de data aceasta, nu-l prinde.
Nu știu ce are cu el, de-i ascunde sticlele, ar
trebui să-l înțeleagă, așa zice bunica. Ș-apoi,
sticlele tatei au niște etichete foarte frumoase.
Imediat ce tata golește una sau două, le strâng
și le pun în apa fierbinte, în albia din mijlocul
ogrăzii, pusă acolo de bunica, albie pe care o
ocolește și vaca, atunci când o aduce nik de la
cireadă, fără să o mai amenințe cu vergeaua.
Ochii bunicii sunt necruțători, așa zice tata,
iar bunica zice că ochii tatei sunt sticloși.
Nu prea mă interesează, căci urmăresc
pierdută etichetele care se usucă la soare,
agățate ordonat cu niște cleștișoare colorate
din plastic, de frânghia pentru uscat rufe.
Vântul e violent azi și ele se zbat ca vrăbiile
prinse de nik, în colivia de lemn pe care i-a
dăruit-o tata de ziua lui. Nu mi-a plăcut
niciodată cuvântul colivie, așa că am rebotezat-o
casă pentru păsări. În afară de etichete, strâng
gândaci, dar numai din aceia care miros urât,
de pe frunzele de cartofi, îi păstrez într-un
borcan cu benzină până se umple, apoi îi îngrop
în pământ, după casă. Nik zice că la anul, pe locul
acela, vor crește alți gândaci. Bunica bolboresește
ceva pe sub nas, aud doar că nu e creștinește
ce fac. Mama e mulțumită că o ajut la treburile
casei. Apoi, împreună cu nik spălăm vreo 50 de
sticle, deși mama susține că-s destul de curate,
atâta timp cât a băut tata din ele. Le punem într-un
coș de nuiele și mergem fericiți și desculți,
la magazinul de la marginea satului, unde
o vânzătoare grăsuță, cu obrajii sfeclii, ne întinde,
în loc de cupoane, alte două sticle cu apă dulce
„Frigușor” care face bulbuci. La întoarcere,
o luăm pe de-a dreptul, prin via lui moș Petrache,
gândind fiecare la ale lui: Nik, cum să-mi rupă
colecția de etichete, eu , cum să eliberez vrăbiile
din colivie. Deși, atunci când moș Petrache
ne-a întins doi struguri, imediat, gândurile
noastre s-au întâlnit frățește pe ciorchinele cel
mare. Aproape să cred că ne-am rătăcit pe ulițele
satului, când văd porțile și ușile de la casă
deschise vraiște și pe mama cu ochii de un
albastru sticlos și necruțător. Două vecine o trag
pe bunica de păr, fără nici un pic de milă, care
nu știu ce caută goală și nemișcată, în albia cu
apă. Vecinele plâng și mama le ține isonul, ba,
una mai și țipă la mine să plâng și eu, că așa se
cuvine. Eu am să plâng numai atunci când voi
deschide colivia și vor cânta păsările, dar ele
n-au cum să știe despre asta. Toată lumea e tristă,
iar mie îmi vine să cânt, pentru că nimic din ce
se întâmplă nu e încă adevărat. Totul în inima mea
va începe mult mai târziu, când voi crește mare,
cu un cântec. Știu că bunica se va trezi, își va lua
zborul de pe laița acoperită cu gherghine, greoi,
ca o păsăre bătrână, când pe ușa din fața va intra
Tata.