adesea moartea mea se manifesta într-un câmp deschis pe cord, treptat. fără cearcăne sau riduri la exterior. în interior un opaiț ardea în surdină dodecafonic ultimul sunet din care se năștea primul sunet din gama unei crime interioare cu premeditare numită literă. aici mă opream ca un om. mă odihneam ca un om între literă și peretele ei. sunetele există. sunt o liniște invizibilă de unde transpare forma geometrică a literei.așa o simțeam. că litera poate fi silueta unei femei din foaie de țigară sau penița unui renumit grafician. un crochiu cu ilie urcând spre cer carul de foc. e greu să explici cuiva ce simți când arzi în subteran propriu gândurile tale. când celălalt nu poate fi în locul tău pentru că ești atât de intim în sectorul ăsta. prizioner liber al gândului tău. ar fi o risipă de timp să cred că pot scrie pentru alții ce am putut simți eu vreodată. nu mi-am dorit decât să fiu ascultată ca să pot merge pe un drum despre care încă nu știu mare lucru. unde și când se va sfârși sau dacă lumea în care sunt așezată nu e doar o simulare a realității imediate.
osmoză și sacrificiu deopotrivă prin simplul fapt că nu puteam discerne rolul meu în mine. un proces prin care treceam. că victoria spiritului la mine era urma melcului meu, că dâra lăsată pe cea de-a șaptea coastă a femeii din mine era o treaptă din scara lui iacob de care n-am putut să trec din teamă de necunoscut.