am alergat înapoi spre casă
un grup de copii cu porumbei în mâini nu mai înseamnă nimic, doar bordura și zidul
și mâna sprijinită după alergare

lanul de porumb abia unduind și casa roșie pe care era zăpadă și vara
sau taică-meu murise și așa ne-obișnuisem
mi-aduc aminte cum ascundeam un măr la spate
apoi câteva morminte de pânză fluturând în bătaia vocilor

când ghiceam făceam "unu' din trei" pe tăcute
nimic nu omoară mai sigur

la trei ani habar n-aveam cum apar fluturii, îi prindeam de aripi, șchiopătatul în zbor făcea lumina să tremure sus pe turle
de praful lor ne scuturam ca de nimic

pun capul pe pieptul ăsta alb
m-am obișnuit cu cearta cum cu o buza ruptă de pește
pe care-l arunci înapoi în apă