dimineață m-am trezit speriat
că mai am de trăit mult pînă la capătul meu
îmi număram anii de parcă aș fi fost un copil într-o gară
numărînd vagoanele unui marfar
din pieptul meu ieșeau păsări verzi
cu vene în cioc pentru puii din cuiburi
mi-am dat seama că am venit pe lumea asta
doar ca să mă deschid oamenilor așa cum dimineața pe vremuri
fabrica de ciocolată din oraș
își deschidea porțile
să iasă femeile din schimbul trei


aici totul e cald nu există cuvîntul ură
asfaltul iubește în secret pașii
umbrele scriu scrisori de dragoste trupului
ochii fecundează lumina
soarele iese pe stradă își caută suflet pereche
o lună în ultim pătrar îl trage ștrengăreșe de mînă
eu mă închipui pirat
pe umărul drept în loc de papagal am îngerul vorbitor
l-am învățat să spună salut cum o mai duci
de fiecare dată cînd rămîn fără oameni


acum învăț să tac
deaocamdată am ajuns la litera nimănui
mai am litera nicăieri și nicicînd
apoi o să pot tace cursiv
o să mă pot înțelege cu cei
ce nu-mi mai sînt


demult mi-a trecut prin cap să candidez ca primar
aș fi promis că voi transforma cerul într-un loc de joacă
unde mici dumnezei se dau cu rolele iar părinții pe băncuțe de lut
așteaptă să fie născuți
mi-aș fi închis dragostea în shangai tower
și tot eu aș fi fost prințul care aș fi ajuns la ea
urcîndu-mă prin părul ei împletit



cînd eram mic cea mai grea povară mi se părea să ud via
n-aveam timp de fleacuri voiam doar să cresc
acum e mult prea istovitor să trăiesc cu gîndul
că am crescut atît de mult încît
n-o să mai încap în pămînt și-o să-mi rămînă
tălpile goale