agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-06-27 | |
„Dacă iubești fără să speri a fi iubit vreodată” (Eminescu), ori ești un geniu neînțeles (ceea ce e mai rar), ori mai bine te gândești să-ți cauți o femeie care să te și iubească, să te și înțeleagă.
Sfântul Siluan spunea „să ții mintea în iad și să nu deznădăjduiești”. Între Eminescu și sfântul Siluan e totuși o diferență. Eminescu în chinuri iubeste și nu mai speră..dar atunci ce fel de iubire e aceea fără nădejde? Poate iubirea pentru cei din iad. Dar deocamdata iadul nu este o realitate definitivă, ci doar potențială. Cred că la Eminescu iubirea n-a fost o pofta...s-ar fi stins repede ...(la el a durat toata viața, a fost mistuit de ea...) Sfântul Siluan în chinuri iubește și speră. Apropierea dintre cei doi ar fi dragostea în chinuri, pe fundalul nerăspunsului la iubire, acestui zid între noi și persoana iubită, acestei nepriviri în ochi. Poate că și nădejdea e înțeleasă diferit, unul nu mai speră în dragostea oamenilor, celălalt speră în Dumnezeu ca mod indirect de speranță în dragostea celorlalți, care, poate cândva, se vor relansa în iubire. Eminescu pare că nu mai luptă, că, cel puțin în poezia din care am citat (care poartă același nume cu citatul respectiv) și-a facut deja o imagine implacabila despre inaccesibilitatea iubirii celuilalt.. Totuși, ceea ce rămâne impresionant la Eminescu, în contradicție cu ideile filosofice despre iubire și cu toată teoretizarea sa în acest sens, este faptul concret și de viață, și anume că a mers până la capăt cu iubita lui Veronica, care avea toate semnalele unei femei destul, destul de capricioase, și care nu lăsa impresia că l-ar fi iubit pe poet, cel puțin la nivelul lui de acceptare și înțelegere. Ceea ce un Caragiale n-ar fi facut, cu atât mai greu, poate, un om obișnuit n-ar fi pus atâta suflet într-o relație oarecum greoaie, complicată, cel puțin din exterior. A confundat Eminescu femeia cu însuși Dumnezeu? Cu ultima realitate iubitoare? A căutat el mai întai Împărăția Cerurilor, așa cum sună îndemnul evanghelic? Nu știm...Dacă n-ar fi fost neputința asta cu Veronica, ar mai fi scris poezie de geniu? Totuși există și altfel de neputințe (cele argheziene, spre exemplu), dar poate ar fi trecut peste ele fără prea multă poezie. „Daca iubești fără să speri a fi iubit vreodată” sună eshatologic, ca o respectare în plan etern, nelimitată, a libertății celuilalt. De unde vine, totuși, atâta iubire pentru o persoana care nu-ți acordă atenție? Poate dintr-un izvor nesecat, și acela nu mai suntem noi, ci însuși Dumnezeu. Astfel, teoretizările eminesciene despre iubire, nu par a fi în prelungirea a ceea ce s-a întâmplat faptic, ci sunt, poate, doar ceea ce rezultă în mod logic și firesc dintr-o situație de viață, faptele lui, însă, fiind cu mult mai presus și de propria rațiune și de propria simțire, într-o suprarealitate care îl depășește și ne depășește și pe noi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate