agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-08-14 | |
Stau la sfat cu sufletul meu. De o parte și de alta a mesei, doar gânduri sparte. Jumătăți de idei, sferturi de suflet, fărâme dintr-un val. Și în mine o luptă dintre gând și suflet, trup și mâine, un reînceput al torentelor de lacrimi, torente ale apusului, o luptă a suferinței cu bucuria, zâmbet și lacrimă, o parte din ceea ce voi fi într-o carte cu foile îngălbenite. Există ca un ciclu. Tu o iubești pe ea, iar ea iubește pe un altul. Ce poți să faci decât să aduni frânturi și să încerci să realizezi un întreg. Doar o carte, altfel nu vei reuși, sau dacă vei putea asta va fi extrem de mâine. Este deja târziu. Timpul aleargă, eu alerg. Încotro? Nimeni nu știe, nici chiar eu, un om al momentului, un cronicar al timpului meu. Timpul se apropie de sfârșit și mi-am propus să depind de clipă, mult mai mult decât de eternitate. Voi diviniza și prețui miezul trăirii ce-mi rămâne și voi lăsa altora decizia „trecerii", eu luându-mi „rostul" competiției mele...
Scriu pentru a putea vorbi cu femeia pe care o iubesc, o iubire specială, așa cum este ea pentru întreaga mea ființă. Scriu fără a picta sau a desena idealul, îmi aștern sufletul și trăirea în cuvântul magic: simțire. Nu-mi închipui cum ar putea fi o noapte imaginativă, pentru că mi-aș lega definitiv picioarele, buzele și rostirea de ea, de bucuria unui dans. Știi ceva iubire? Nimeni nu-mi poate opri pașii spre tine. Acum sunt ca un arici și nu mai las pe nimeni să mă atingă. Am așa un soi de „păpușă gonflabilă" care mă tot cheamă să dansez, dar mi-am pierdut atingerea și nu mai vreau să destram linia melodică a inimii mele. Doar merg în pas cu ea pentru că nu pot trăi la marginea unei străzi. Urc, privesc și aștept. Cobor, nu mai privesc și nu mai aștept decât un timp ce se va sprijini pe frunțile noastre, pe descătușarea totală a unor trupuri într-un joc al iubirii, pentru prima oară desculț și dezbrăcat de prejudecăți, poate pentru ultima oară încălțat în petale de flori, îmbrăcat în judecata sufletului plecat să deporteze în visul insomniei, rațiunea acceptării și uitării unor dansuri „impuse"... Ce poate fi mai minunat decât un dans al nostru, într-o lume desprinsă din taină, una a mea, una a ta, poate niciodată una a noastră. Curg și strig. Mă opresc într-un port și mă adun, bucată cu bucată. Strig și ce primesc? Poate că strigătul meu va avea un ecou, unul ce respiră artificial într-o lume ce nu mai contează pe adevăr. E undeva în palmele neexistenții mele pentru o umbră rece a tăcerii. Tăcerea mea, netăcerea ta, ambele duc tot acolo. Undeva unde se plânge cu adevărat, acolo unde uneori suntem învinși de propriile noastre arme, de propriile idealuri pierdute în univers, fără lumină și speranță. Uitare, plâns înfundat în perna ce poate miroase a tine, iar se apropie toamna, iar am căzut ca o frunză. Dar cui îi pasă? Nu aș vrea să fiu redus la uitare. Poate că joc metamorfoze vii pe tabla de șah a propriului meu destin. Și ce văd? Carourile toamnei, care este și a mea, care mă așează neschimbat în alt pătrat. Oare ne mai iubim pe noi? Nu mai iubim pe nimeni? Îmi sângerează gândul că taina fiecărei nopți își plânge propriul fruct. E dulce, e amar?... Paradoxul fructului amar este acela că te trezește la realitate, atunci când te aștepți cel mai puțin. Te ridică în picioare dintr-o miere a somnului și cazi atunci când te ridici și te uiți înspre Divinitate, întrebându-te: „Cu ce am greșit, Doamne?". Imediat adevărul te trezește și îți dai seama că ai cerut mai mult decât poți duce. Și tot așa îți răspunzi: „Ce ți-am cerut Doamne și ce mi-ai dat!". Tăcere, uitare și duioșia unei iubiri de taină. Întinzi mâinile și nu o vei atinge, asta pentru că te oprește depărtarea. Doare, al naibii de tare. Aș fi orb dacă nu aș simți verbul iubirii. Îl văd ca pe o pasăre blândă ce se așează în palmele mele pentru a ciuguli un bob de grâu. Ritmul ciocului flămând mă face să aud un tic-tac. Este inima acelei păsări, poate ceasul meu, obosit ca și mine. Bateriile îi sunt aproape terminate. Ale mele la fel. Îmi adun zâmbetul și deschid brațele, așezându-le sub forma unei inimi. Din nou tic-tac. Mereu așteptare. Un semn pe cadranul vieții, un ceas care mă mai vrea pentru a-mi auzi vocea. Oare tu o știi? Cine o știe cu adevărat?... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate