Descopăr vocea străzii. Era una foarte importantă. Am întors capul și am văzut o femeie extrem de încrezută. Era soția unui potentat al vremurilor, unul care era cu nasul pe sus, imposibil de coborât pe pământ, așa că…
Nu știu cât de corect am fost, dar m-am ambiționat să o cunosc, să ajungă în brațele mele, în patul meu, să o fac să mă iubească. Asta a fost la început. Apoi, puțin câte puțin m-am îndrăgostit de ea. Era o femeie puternică, deșteaptă și tot ce-și dorea avea, inclusiv pe mine.
La început m-am simțit folosit, apoi am înțeles cât de mult mă iubea. Era în stare să-mi dea tot aurul din lume ca să fiu numai și numai al ei. Chiar mi-a arătat un „cufăr” cu aur. M-a rugat să-l iau tot, numai să rămân cu ea.
Au trecut câțiva ani, ea a născut un superb băiat pe care l-am văzut de câteva ori cu bona. Îl văd și astăzi, dar e o altă trăire. Sunetul unor semnale mă opresc la marginea unui anotimp. Cald și cu un miros aparte este aerul ce m-a înconjurat. Puterea vieții este mai mare decât orice, dorința ei a fost mult mai mare decât propria mea continuare a trecerii. Sunt liniștit, adeseori atât de liniștit încât bucuria vieții mă așează pe o bancă din parcul tinereții mele. E mult mai bine așa, e mult mai bine pentru A. și pentru I. Curând va avea și el familia lui, băiatul lui, drumul lui, banca lui din parc. Deschid o carte și gândul meu „pleacă”. Pentru câteva clipe doar, apoi se întoarce la un început în „joacă”, o ambiție ce a devenit o parte din viață. Adeseori știu ce face, arareori vorbesc cu A., e mult mai bine așa, taina este taină dacă rămâne așa. Și, adeseori, eu am tainele timpului meu. Multe, puține, nimeni nu are dreptul să le adune, să le disece, să le expună.
Îmi aranjez ochelarii. Îmi caut o cravată în ton cu vremea de afară, cu vremea din interiorul meu, culori pastelate din vise realizate.
Așa a fost și A., o dragoste, un film în doi, dezlănțuiți în iernile-ierni, în verile și-n toamnele ce par că revin mereu. Primăvara era mai greu să o văd. Buchetele de flori îi umpleau brațele, îi acopereau pieptul, îi atingeau tâmpla, îmi atingeau trupul. O împletire a unui corp superb, al unei femei înalte și elegante cu un trup al bărbatului înalt și suplu, valul ei, așa spunea. Mă întreb cum aș fi fost fără ea. Răspunsuri nu găsesc, în schimb privesc și constat că rămân în urma mea prin ce am semănat. Iubire și flori, cuvinte acoperite în fapte, totul ca o melodie bine compusă, cântată și ajunsă un șlagăr. Îmi amintesc melodia noastră, căci aveam una specială, o fredonez adeseori, dar mă apucă nostalgia când sunt singur, când nu pot să privesc soarele cum mă privește direct în ochi. Mai am încă multe de spus, așa că voi merge mai departe, privesc înapoi pentru că-mi este tare drag ce a fost, ce face parte din mine, din viața mea, din ființa mea. Uneori îmi vine să spun tot, să nu plec dincolo cu nimic în afară de iubire, dar…
Nu, nu vreau ca cineva să sufere, să înțeleagă greșit, iar eu să nu fiu de față să pot să explic puritatea celor ce au existat. Alte vremuri, alte vârste, alte gânduri în același trup, mai matur acum, mai „zburdalnic” atunci în clipele acelea de viață. Am fost și voi rămâne un boem, un bărbat ce iubește, ce caută iubirea și ia de la viață frânturi de fericire pentru a putea să construiască un întreg. Oare e posibil? Oare am reușit?
Mă uit în urmă cu bucurie și nu regret nimic din ce am făcut, poate doar că nu am putut să fac mai mult, să păstrez lângă mine fructele, florile și timpul. Dacă cumva le veți găsi să aveți grijă de ele, să le păstrați în camera de oaspeți a ființelor voastre, a cântecelor voastre, a fiecărui dans al mireselor ce vor veni. Și nu uitați să mă anunțați să vin și eu alături de fericirea voastră, de oda bucuriei. Dacă nu voi răspunde invitației să știți că am plecat să mai sădesc o floare, un pom, o altă viață.