te-ai legat cu funia realității să nu mai cazi în apele visului
și totuși visul revine
te învelește cu încăpățânarea unei mame fluide și triste
care-și îmbrățișează fiica risipitoare tăiată de cuțitele frigului –
atunci fericirea ta rece se luminează cu umbra unui bărbat
lumea se acoperă cu falduri aurii oamenii strălucesc precum cupolele de biserici

și știi
că iubirea e acel spațiu de vibrație care umple distanța dintre celule
oamenii o numesc dumnezeu sau diavol totuna
ea e mereu aceeași neschimbată și parțial percepută
cu excepția unor momente –
un pepene roșu proaspăt tăiat peste care picură o ploaie de vară mirosind a noiembrie
îți amintește un film de tarkovsky
și te gândești

ăsta e filmul meu în care eu sunt actor regizor și public
iar scena în care apa din streașină curge direct pe cuțitele mâinii mele
sărind în stropi percepuți în slow motion
este acea scenă care mă va încremeni când voi fi în sală
mă va face să dau bani mulți pe mine
și să mă iubesc până la următoarea trântă a realității
când o să cad de pe spatele curbat al nopților

singura întrebare pe care ți-o pui acum este
cum să joc scena asta –
ca pe o alunecare blândă sau ca pe o un cutremur din care să mușc cu însângerare pământul


apoi nopțile vor goni iar peste tine
să-ți ia carnea în copitele lor negre și reci
să te sape în adâncul pântecului precum o boală un copil sau o moarte –
până când o să ajungi să naști
o altă planetă
care o să lucească blând și îndepărtat peste nopțile mării de-aici



(vama veche, 1 august 2013)