Nu ne prea mai place să trăim într-o lume așa de …, așa de … și așa de … încât … . Dar toți contribuim la crearea acestui chip care ne displace atât de mult și de care ne plângem cât e ziua de scurtă și noaptea de lungă, fie direct, prin acțiunile, vorbele și comportamentul nostru, fie indirect, prin indiferență, tăcere și trivializarea a tot ceea ce e special. Orice vorbă înțeleaptă de la Adam până azi a ajuns o banalitate, dacă nu chiar o absurditate și asta nu s-a întâmplat de la sine ci prin fiecare din oamenii lumii ăsteia.
Azi, vorba aceea că valoarea unui om nu stă în opinia altuia despre el, a ajuns un fel de expresie aiurită. Dar dacă o astfel de vorbă ar putea să crească în mintea oamenilor, ar putea duce la o primă eliberare.

Prin om valoros nu înțeleg doar un om cu rezultate remarcabile într-un domeniu, ci și un om simplu, bun, frumos sufletește și puternic. Nu cred că valoarea trebuie înțeleasă doar în termeni de diplome, bani și alte lucruri materiale sau intelectuale, ci și în termeni spirituali sau de suflet.

Ca să nu ne afecteze vorbele diminuatoare, menite să ne lezeze, să ne facă să ne simțim mai puțin valoroși decât suntem cu adevărat, ar trebui să avem viziunea lungimii propriului nas și să conștientizăm nu doar că nimeni nu e perfect și nu poate ști totul, ci și că fiecare din noi putem să ne perfecționăm, să devenim în fiecare zi mai buni. Nu e vorba nici de modestie, nici de smerenie, ci de înțelegerea faptului că deși, pe bună dreptate, ți se poate reproșa într-o zi că ești într-un fel sau altul, poți evolua, ca și cel care îți spune asta, dat fiind faptul că arareori este vorba de o persoană ajunsă pe o culme reală de pe care poate vorbi, fiind ea însăși într-un proces de urcare, de valorificare. Dacă totuși te roade neîncrederea în tine și în cel care ți-a zis, mergi să te verifici cu cei mai buni din domeniul unde ai (pretinsa) lipsă și vezi la ei dacă găsești indicii care să-ți vorbească despre tine, despre unde se situezi.

Niciodată un om realmente valoros nu va face aprecieri critice gratuite și neconstructive, ci întotdeauna îți va purta lumina cunoașterii cu bucurie și o va împărtăși. Un astfel de om nu va spune: Ai greșit, Ești prost, Nu știi nimic; în schimb te va îndruma să acoperi lipsurile, îți va arăta direcția pe care trebuie să o urmezi ca să devii mai bun, pentru ca și tu să dobândești valoare. Un om valoros nu se va teme niciodată că îți pierde valoarea într-un dialog cu cineva mai mic ca el și nici nu se va teme că lumina sa va străluci mai puțin dacă acceptă noul, dacă acceptă să comunice cu oamenii care nu gândesc ca el.

Valoarea nu stă în laudă, dar nu stă nici în a vorbi de rău pe unul pentru a te ridica pe tine. Aici cred că e un punct nevralgic pentru că suntem capabili de astfel de gesturi foarte des din motive mai mult sau mai puțin interesante pentru discuția de față, atât de des încât a devenit aproape o obișnuiță. Uneori lauda de sine are un rost atunci când te aperi, dar dincolo de asta nu mai are. Și ea și vorbitul de rău sunt semnul omului trăit de realitate, de viață, ori ideea e ca macăr pe jumătate să fii tu cel care trăiești realitatea, care îți trăiești viața, oricum nu se poate să fii deasupra realității la modul absolut. Lucrurile pe care le dobândim pot și trebuie să fie un motiv de crescut inima, de liniște, de bucurie, dar nu trebuie să ne identificăm cu ele întru-totul pentru că ele nu sunt decât o parte din viața noastră, așa cum și pierderile sau greșelile sunt. Noi nu suntem nici reușitele noastre, nici eșecurile, suntem amândoua și totuși mai mult decât atât.

Deși nu are niciun rost să ne autoapreciem funcție de opinia altora, e bine să ascultăm și ce spun alții, într-o anumită măsură fiind util. Dar de părerea cuiva nu trebuie să devenim dependenți, ea nu trebuie investită cu special, cu semnificativ într-o proporție prea mare pentru că, atunci când dintr-un motiv sau altul acea părere ni s-ar lua, s-ar crea în noi un gol pe care ar fi greu să îl umplem apoi și vom fi tentați să îl acoperim cu opinia altuia determinând astfel nașterea unui lanț al propriilor noastre slăbiciuni. Și cum și așa încă ne problematizăm filosofic dacă suntem sau nu liberi cu adevărat, mai bine nu adăugăm greutăți la o chestiune destul de dificilă oricum.

Pare complicat dar nu e, tot ceea ce trebuie să facem e să ne stabilim pentru noi un set de idei, de principii, după care să trăim. Astfel vom putea mereu să ne verificăm și să ne îngrijorăm doar dacă ne-am abătut de la ele. Dacă e vorba de studii, cercetare și altele de felul acesta, e și mai simplu să ne verificăm cunoștințele și direcțiile, având la îndemână lucrările celor mai buni din domeniu. Unul din pericolele care pândesc atunci când ne-am format un set de reguli e inflexibilitatea, rigiditatea, pentru că după lupte și iar lupte devenim forme fixe, matrițe de oțel și murim de gât chiar cu noi înșine pentru ele. Și poate ar fi bine dacă nu am trăda în acest fel lumea sentimentelor, a stărilor – dragoste, fericire, tandrețe și așa mai departe.

Ceea ce mă aduce la următoarea chestiune: puțin sunt cei care includ printre regulile lor de viață dragostea, compasiunea, blândețea, felul frumos și dulce de a se comporta, de a vorbi și de a gândi. Fără ele ne transformăm, cum am spus mai sus, în matrițe de oțel, în forme fără suflet și fără duioșie. Așa ajungem să fim cinici și să reacționăm la fiecare gest care amintește de aceste emoții sau stări cu răutate, neîncredere și intoleranță. Așa ajungem să banalizăm frumusețea specifică acestora, așa devenim suspicioși față de iubire, față de prietenie, față de oamenii care vor să ne ajute și, chiar dacă uneori se justifică, nu aceasta trebuie să fie regula. Și apoi, tot insistând în astfel de atitudini, facem dificilă și viața celor cu inima curată și poate chiar suntem răspunzători pentru ei.

Și într-un târziu invariabil ajungem să ne întrebăm de ce nu găsim dragostea sau frumusețea, iar răspunsul că pur și simplu nu mai avem ochi să vedem ne sufocă. Nu suntem la fel, din fericire, nu toți prețuim banii la fel de mult sau iubirea sau familia sau cariera, dar fiecare tânjim la toate, le vrem pe toate. E drept că nu le poți avea pe toate, în sensul că nu poți avea din toate în aceeași cantitate, dar poți să te bucuri și să le dobândești pe toate cu timpul dacă ai ochi buni să vezi, urechi bune să asculți și mână puternică să le prinzi și să le păstrezi.

Sau poate doar nu m-am lecuit eu încă de idealism.

Și poate această scrie e una dintr-un lung șir de futilități, cât timp veșnica reacție e aceea de a combate, de a nega, de a intra în conflict. Poate e greu să ne oprim un pic, să tragem aer în piept și să ne gândim cu inima și să simțim cu mintea binele și frumosul.

Mai mult, poate aceste cuvinte sunt nocive, poate lumea a ajuns acolo unde astfel de gânduri sunt rele, prea omenești într-o lume în care predomină cu totul altceva.

Dar speranța moare ultima ca semn că totuși ne bucurăm de umbră ziua și de luminători pe cer noaptea.