Răsfoind filele timpului prin foile de calendar, alăturate paginilor din jurnalele aglomerate de sensibilitatea cuvântului izvorât din suflet de artist, am constatat, cu bucuria firească a căutătorului de frumos, că poeta Elisabeta Gîlcescu s-a descoperit cu evlavie și a pășit pe ogorul bogat al literaturii în anul 2009, purtând în mâini rodul fascinant al gândului din „Ieri și azi”, pentru a-l oferi publicului. Imitând mișcarea precisă a pendulului unui metronom literar, aceeași autoare și-a impus să apară, în fiecare an care a urmat, cu altă carte sub braț, cu alte bijuterii de cuvinte așezate cuminți „La cumpăna dintre ani” (2010), ascunse copilărește în „Flori de câmp” (2011) ori deschizându-ne calea către „Necunoscuta chemare a iubirii” (2012). Cu pasul ei egal în timpul personal și universal, dorind să ne țină aproape de măsura impusă anterior în propriul spațiu literar, la fel de liniștită sufletește ori, poate, puțin mai tulburată, aceeași vrednică autoare ne provoacă să-i cunoaștem, în acest an - 2013, o parte din ale sale „Patimi dulci”.
Aproape firesc, descoperind acest titlu neașteptat, cititorul se întreabă: ce s-a întâmplat cu autoarea? Ce porniri necontrolate ori mare chin să fi avut, sărmana? La fel de firesc, dar îndemnat de o curiozitate aparte, acel lector se va grăbi să răsfoiască noul volum de poezii și, spre cinstea creatoarei lor, va descoperi o altă latură a personalității sale. Cuvintele, versurile și fiecare poezie în parte sunt vertebre sudate pe o coloană suplă, puternică și luminoasă, precum apare în noapte superba Coloană a lui Brâncuși. Nu se vede, nu se aude și nu se poate atinge, dar se simte acel loc plin de lumină din care erupe lumina cea mare pentru a se înălța spre lumina-mamă. Este sufletul celei ce a prins cu îndrăzneală și curiozitate condeiul la vârsta copilăriei și care, acum, cu mult curaj, nativ, dar educat, așterne lumina gândurilor sale în versuri pline de gânduri și simțire, pentru a le dărui lumii ori, cel puțin, acelei părți din ea, care o cunoaște și o înțelege.
Este foarte adevărat, arta, manifestată în toate formele ei specifice, nu este înțeleasă de toți oamenii, nu poate fi interpretată în același fel, nu este pătrunsă și descoperită prin valorile ce le conține. Arta în general este un mijloc de expresie și, între arte, poezia are limbajul ei specific, bogat, care oferă artistului un număr mare de posibilități pentru a-și „materializa” gândurile, trăirile, viziunile, cu condiția să îi cunoască și să îi stăpânească „gramatica”, care are multiple formule stilistice, corespunzătoare diferitelor curente artistice ce s-au dezvoltat de-a lungul istoriei literaturii. Un poet este atras de o formulă anume, cel puțin într-o etapă a evoluției sale creatoare, de acea stilistică cu privire la care simte că îl va ajuta să se exprime prin poezie. Cu cât stăpânește mai bine acest limbaj specific ales, cu atât va exprima mai mult și mai aproape de trăirile personale care se cer lămurite și scoase la iveală.
Nu cred că există în poezie formule „gramaticale”, mijloace stilistice prea vechi, demodate, inutilizabile; se pune problema dacă formula aleasă de artist este sau nu mijlocul potrivit pentru conținutul poetic pe care el vrea să îl aducă la lumină, precum și dacă el stăpânește suficient de bine „gramatica” aleasă. Bunăoară, Eminescu a ales pentru „Odă (în metru antic)” norme stilistice care își au originea în antichitate și care au o „uzură” considerabilă, dar a creat o poezie unică și plină de vitalitate, poate cea mai subtilă expresie a personalității sale.
Însă Eminescu și restul poeților din „sfera” lui sunt o minoritate… Sunt foarte mulți poeți care nu reușesc să folosească formula stilistică aleasă ca pe un limbaj viu, cu o expresie personală, și care astfel nu produc o creație originală, ci construcții artificiale, la nivelul „șabloanelor”, care transmit puțin sau nu transmit nimic esențial. Nu este aici vorba numai despre un limbaj mort, artificial; lui îi corespunde și o concepție limitativă asupra poeziei, care nu mai este gândită să exprime aspectele „cele mai interioare” care îl frământă pe artist, ci aspecte mai mult sau mai puțin convenționale, „exterioare”.
Această concepție limitativă și acest limbaj artificial au stârnit o contra-reacție, o concepție diferită asupra poeziei, căreia îi corespunde și o nouă stilistică. Astfel, poezia este concepută ca un instrument care să îl aducă pe cititor direct în miezul trăirilor interioare ale poetului, el asistând la nașterea emoțiilor, gândurilor, senzațiilor, la ecoul lor imediat, practic la întreaga trăire interioară a artistului. Cititorul nu primește concluziile elaborate ale acestor trăiri interioare, adaptate la convenții, ci primește direct chiar aceste trăiri, într-o formă a lor originară, spontană. De aceea, în privința limbajului, al stilisticii, accentul nu mai cade pe elaborare, ci pe o cât mai pură spontaneitate, este un limbaj „fulgurant”, o transmitere cât mai „imediată” și mai directă a trăirii interioare.
Lucrarea „Patimi dulci” a poetei Elisabetei Gîlcescu aparține tocmai acestei noi concepții poetice și noi stilistici, fiind un astfel de parcurs direct către viața interioară a artistei, care îl lasă pe cititor să asiste la căutările ei, îl ia părtaș la căutarea sa de sine („înalț un zâmbet/și mă caut/până la capătul cel îndepărtat”). Căutarea de sine a artistei este un spectacol unic, pur original și spontan, imposibil de cuantificat, de descris în formule și convenții, care se sustrage analizei. Citim, ne minunăm și ne bucurăm că suntem părtași. Este, totodată, o „radiografie” a sufletului de artist în general. La o primă lectură, este posibil ca cititorul să abandoneze această plăcută activitate, speriat ori dezamăgit că nu înțelege, nu pătrunde ori nu agreează ideea de bază, subiectul, sensul curgerii versurilor și al cuvintelor. Este o senzație enervantă, care poate deveni mobilizatoare, îndemnând la o reluare atentă, răbdătoare, a lecturii. Aici intervine autoarea, de parcă ar citi permanent în sufletul fiecărui cititor, îndemnându-l: „citește/ povestea/ se cere/ se vrea/ doar azi…/ e limpede asfințitul/ a pus rod legat/ trăiește/ înțeles/ nu se lasă/ învins”.
Pe de altă parte, acest volum, de „Patimi dulci”, se dorește a dezvălui puțin, foarte puțin, din secretul ori secretele autoarei, tăinuite cu grijă religioasă în „biserica sa, virgină, în care-și păstrează cele mai scumpe daruri ale vieții: sufletul și inima”. Sunt acele daruri care o ajută să supraviețuiască. Cu ele cutreieră lumea, cu ele o contemplă și o cercetează, cu ele visează. Este uimitor cum evenimente pe care le considerăm obișnuite, cum ar fi faptul unei dimineți sau o zi din cele șapte ale săptămânii, rezonează cu cele mai adânci straturi ale sufletului, produc vibrații succesive care se ramifică în cele mai neobișnuite moduri. Poeta se întreabă: „ce s-ar putea întâmpla/ într-o dimineață/ atât de frumoasă?”; răspunsul ni-l oferă în tot cuprinsul primului capitol al volumului, intitulat sugestiv „Culorile dimineții”: o colaborare demiurgică interioară cu „sufletul lumii” (anima mundi), în rezonanță cu el, o creație interioară care e ca un reflex firesc al creației din care facem parte („Melancolia unui asfințit/ e gata să plesnească/ de sub povara timpului/ astăzi, îi deschid porțile/ voi lucra zorit/ așezând/ îndesând/lumina”).
Ne-am obișnuit să ne conformăm normelor „vieții obișnuite” și să privim fenomenele exterioare (succesiunea dimineților, a nopților, a zilelor săptămânii, a anotimpurilor), locurile, etc. ca pe fenomene și „entități” pur fizice, pur exterioare, fără să mai putem intui rezonanța pe care ele o produc în suflet sau fără să ne pese de ea, fără să ne mai putem racorda la „sufletul lumii”, lipsindu-ne de conținutul esențial, pur calitativ, sufletesc și spiritual al lumii. Poate că am pierdut această stare de grație o dată cu pierderea copilăriei și, ca adulți, am început să percepem numai aspectul „noțional” al lumii, care este și exterior. Poeziile luate în discuție decurg parcă din amintirea acestei stări pierdute, căci evocă tocmai rezonanța dintre sufletul individual și sufletul lumii. Pentru autoare, emoțiile născute de o dimineață frumoasă conduc către „redescoperirea copilăriei”, producând acea întregire sufletească pierdută, care ne permitea „la început” să intuim latura sufletească a lucrurilor și să participăm la ea: „resemnat și fericit/ cu ochii deschiși/ redescoperea copilăria –/ gingașa tremurare/ a dimineții”.
Fiecare dimineață presupune un început de poveste. În fiecare zi, o altă poveste. Deloc întâmplător, în „diminețile de ieri”, autoarea consimte să-și dezvăluie gândul cu simplitate: „m-am ascuns de zilele de mâine/ să nu mă întoarcă din drum/ toate care vor urma/… voi sări/ într-un viitor mai sincer/ sau voi rămâne/ așteptând/ imacularea sfertului academic…”. Diminețile de ieri, ca toate cele trecute în timp îndepărtat, în perioada copilăriei, au fost și au rămas cele mai frumoase, de neuitat, izvor de viață, pentru că tot gândul, emoția, visarea, și-au permis atunci să fie imaculate, să se scalde în lumina pe care copila o simțea, o respira și o vedea în toată splendoarea ei, neînțeleasă, poate, suficient. Tocmai de aceea, cele de azi și de mâine, dintr-un mâine apropiat de azi, o nemulțumesc și o determină să facă ori să dorească reușita unui salt spre viitor mai sincer, luminos, lăsându-le cât mai grabnic să treacă în cămara amintirilor. Surprinsă de teama că nu va izbândi, își pune toată nădejdea într-un „miracol”, ce pare că este deja realitate în sufletul ei: „o lume în vis/ a deschis/ cuvântul/ nu întâmplător/ m-a atins ca un râu curat/ ocolitor”. Da, este realitate, pentru că autoarea acestor cugetări se confesează deschis: „a venit timpul să facă ochi/ dimineața mea târzie”…
Asemănător sunt dirijate emoțiile în anumite zile, atunci când poeta a avut puternice trăiri generate de prezența și de manifestările unor prieteni – cunoscuți sau necunoscuți, de amintiri raportate la persoanele dragi din familie ori de visele sale fără de sfârșit. Nu se sfiiește să le adune în „Culorile dimineții” – întâiul capitol al volumului - și să le amintească, poate, mai mult pentru sine, cu sensibilitate și cu evidentă nostalgie, chiar dacă „clipele aleargă/ unele după altele” („ce dimineață”), pentru că „doar una… încetinește/ se lasă sărutată…/ La mulți ani, mamă!”. Se pare că această din urmă amintire, care a generat și altele de acest fel, au determinat autoarea să încheie capitolul printr-un „zbucium” dureros, pe care toate persoanele sensibile îl simt în toată adâncimea lui: „… zbucium ce țipă departe/ pământul mirosind a moarte/ tăinuind o altă tăcere/ resturi de vise/ un băț de chibrit/ o durere”.
Spre deosebire de poeziile cuprinse în acest capitol și de cele publicate în volumele amintite mai sus, cele ce urmează în capitolul „Zbor de vineri” și în următoarele surprind momente de dragoste. Iubirea autoarei se revarsă plenar pe toate frumusețile descoperite ori redescoperite în oameni, în flori și anotimpuri, în locuri văzute ori doar imaginate, în tot ce o înconjoară. Este și firesc să se întâmple așa, atâta timp cât trăiește în vecinătatea Coloanei și se lasă, dorit sau nu, îmbrățișată de influența benefică a acesteia, se hrănește din energia pe care uimitoarea lucrare a sculptorului o răspândește pentru a cuprinde sufletele sensibile și dornice să parcurgă pașii spre Lumină. De altfel, în convingerile intime ale poetei, am descoperit „Coloana infinitului, simbol al speranței și al drumului spre veșnicie și eternitate. Este drumul tinereții spre un nou răsărit, care se lasă dezmierdat și căutat de tineri, drum parcurs sub semnul cosmic al celor patru elemente importante ale existenței: pământ, apă, foc, aer. Este drumul spre diminețile cu răsărit de soare, pe care îl așteptam în anii tinereții, ca mai apoi, același drum să-l facem invers, spre un dulce și liniștit apus.”
În „renașterea unui zbor”, autoarea admite și susține cu ardoare că „dragostea/ cârmuiește timpul/ înveșnicindu-l/ inimi mirate/ ascund zâmbete/ și străluciri de vineri”. Nu este nimic ieșit din comun. Totul este cât se poate de firesc și nu putem fi surprinși de faptul că „a înflorit/ în miezul zilei/ un apus/ de dor/ cu gust/ de miercuri/ sau de joi/ cel de marți/ este dulce/ din izvor”. Autoarea a fost, cândva, Dincolo și, așa cum mărturisește domnia sa într-un interviu, „cei care au fost Dincolo, visează mult…”. Este firesc să viseze și ea: „Eu mă visez din nou că sunt acolo, dar - însoțită de cântece, de poezie și îmi produc cea mai mare plăcere… Și toate umbrele, luminile care îmi apar, mi se înfățișează prietenoase; nici urmă de dușmănii, poate doar la nivelul aparențelor… Și acolo, am descoperit că pot fi altfel… Mă plimb printre umbre și simt dorința de a le vorbi, de a le îmbrățișa, de a le săruta, de a le iubi… Nu mai sunt rușinoasă, nu mă mai tem de mine, iar dorul latent se revărsa, după atâta vreme… Fericirea aceasta, pusă pe roate, va merge singură… Va fi cu-adevărat frumoasă, fără a mai fi stângace… Va ști să se miște, să se poarte; va fi ca un cavaler stăpân al inimii mele…”.
Alăturând „un zbor” acestor mărturisiri, obținem un tablou complet al crezului autoarei, crez care o determină, mai mult ca oricând, să iubească: „un zbor ce zace azi înfrânt/ la masa cea de prânz, tăcută,/ doar amintirile mai sunt/ minunea astăzi renăscută/ ea prinde/ rădăcini în noi/ să fie limpede și vie/ minunea noastră, a tuturor,/ în zbor de vineri, poezie/ un zbor ce nu va fi prescris/ printre atâtea amintiri/ tot zi de vineri au înscris/ minune, rugă și iubire.” Parcă dorind să consfințească cele afirmate anterior, poeta precizează în „clopote de lumină”: „urc una câte una treptele amintirilor/ până unde e lumină/ și nicio clipă nu voi coborî de pe pragul ei/ unde gândurile m-au dus/ răsuflând împăcată/ și fericită/ … mă contopesc cu lumina/ mă depărtez odată cu ea”.
Da! Autoarea nu mai este rușinoasă și nu se mai teme de nimic, iar acest adevăr este ilustrat în fraze-versuri alcătuite parcă altfel decât cele ce au curs până acum, părând a fi cuvinte spuse în șoaptă, bogate în metafore și pline de dor, dar mai greu de pătruns. Bunăoară, în „Vinerea de ieri”, își explică și ne oferă trăiri pe care nu le-a mai comunicat: „când ne-am fost împreună/ privirile se fugăreau/ până-n vârful degetelor/ … când ne-am fost împreună/ buzele neputincioase/ amuțeau vinerea de ieri” în timp ce „pe marginea trifoiului cosit/ adorm o clipă de iubire/ cu palmele pe creștet/ un arc de gânduri-căpătâi/ să fie noaptea/ cea dintâi” („Pe marginea trifoiului cosit”). Dar, chiar dacă forța ei imaginativă este puternică, se dovedește matură și fidelă crezului său, astfel că poate rămâne lucidă și poate afirma cu tărie: „pe fruntea trează/ șoapte-ntârziate/ de bătrânul ceas/ cuprind în mâini/ tot dorul ce le doare/… m-am depărtat de patimi/ și de albastrul cer/ m-am apropiat/ izvoare” („în-depărtare”), cu atât mai mult cu cât convingerea Elisabetei Gîlcescu se exprimă simplu, într-un îndemn ce ar trebui să fie călăuză tuturor oamenilor: „Iubește-l pe aproapele tău!”, pentru că „tăcerea aproapelui – iubire/ domnească/ slobozire”.
Până să treacă la capitolul următor, „Balchik, dulce istov”, autoarea este preocupată să înlăture presupuse semne de întrebare ale cititorului și precizează: „m-am molipsit/ de albastrul pur/ versul desenează/ cu mâinile curate/ culoarea iubirii… urmează/ „Sărutul iubirii”. Mai apoi, cu dulce sensibilitate în gândul scris, se molipsește și se pierde într-un alt albastru mai apropiat de pământ, desenat de frumusețea mării ce se combină armonios cu frumusețea străzilor în trepte, acolo unde celebra însetată de frumos – Regina Maria a României – și-a proiectat „Cuibul liniștit” după o fantezie arhitectonică proprie, Celebrul Castel devenindu-i reședință preferată.
Cu gândul la regina venerată, autoarea mărturisește dorul de mare, dar și dorul de această ființă dedicată artei și poporului cu trup și suflet, în ciuda istoriei potrivnice ei uneori: „te-am visat/ îmi erai dor de mare/ și sete… Mai este aici?/ sau ne-am potrivit timpul/ după stingerea luminii/ buzele descântate/ au împletit clipele/ pentru o clipă…/ în visul meu”. Deși peisajul este încântător și parte din el se regăsește în gânduri devenite povești în poezie, deși casele de piatră sunt pline de mister și aleile pline de verdeață, sufletul poetei este plin de dor ascuns adesea în tăceri. Ea pare a explica în stilul său unic această trăire ascunsă: „pe un drum cu plecări și sosiri/ doar primul/ e plin de iubiri/ al doilea/ își poartă cuvântul nespus/ neatins” („Cuvântul durut”).
Poate că tocmai frumusețile din care au izvorât cuvintele-povești i-au trezit dorul. Poate că vechiul copac sub care tronul reginei cheamă la meditație i-a amintit de nucul bătrân din curtea casei sale. El este dominant în trăirile Elisabetei, chiar dacă nu știe cine l-a plantat în fața casei. Este mândră că el „e solitar și a pus stăpânire pe aproape jumătate din grădină, a crescut maiestuos în acest minunat ochi de curte, și-a întins crengile cât mai aproape de casă…”. De altfel, într-un interviu, autoarea sublinia cu emoție: „Nucul din curte, cu ani mulți de viață (peste patru decenii), ne-a adăpostit în zilele toride de vară și ne-a dat răcoare, a primit ani de-a rândul nepoți și strănepoți, care urmăreau dansul frunzelor la cea mai mică adiere a vântului... Este locul meu cel mai drag...”, în timp ce povestea din poezie este la fel de precis direcționată: „auzi.../ e cântecul frunzelor de nuc/ îl smulge vântul câteodată/ azi e altfel/ e liber/ se aude neîncetat/ în nopți tăcute/ calde/ se dăruiește/ cu trupul gol/ miroase a soare/ de vară”.
Consecventă, autoarea nu se depărtează de stilul său personal nici în ultimele două capitole ale acestui volum de poezii – „Gelozia nopții” și „Senin de toamnă”, cu atât mai mult cu cât nu are de parcurs distanțe mai mari ori mai mici pe drumuri de fier ori de ape. Ea rămâne ancorată, fizic și spiritual, în cel mai drag loc, acolo unde simte în siguranță cu bucuriile și împlinirile ei: acasă! „Acasă e locul unde pot visa, e un tărâm al iubirii, mai trainic, mai frumos, și să reziste împotriva vijeliilor sau uraganelor care vor cuteza să zdruncine temelia a tot ce-am durat până acum, cu trudă și sacrificii. Acasă, sufletul meu este al meu și timpul îmi aparține, și fiecare piatră, și fiecare fir de iarbă, fiecare pom care înflorește, odată cu mine, pentru că legătura este pe viață. Acasă, sub nucul maiestuos, dătător de liniște și răcoare în arșița verii... „.
Cu cele mai scumpe daruri ale vieții sale - sufletul și inima, gânditoarea și visătoarea artistă cutreieră lumea. Față de ele nu are nici un secret, nu le-a trădat niciodată și nici ele nu au trădat. Ele sunt acelea care o ajută să supraviețuiască. În ele se nasc gânduri și sălășluiesc trăiri. Fiecare gând ori trăire sau vis sunt câte o poveste și fiecare poveste este o poezie. Adunate toate, sunt povestea vieții artistei. Acasă sunt pomi și flori, acasă este iarbă și copaci, acasă sunt sentimente și anotimpuri, prieteni, amintiri și reverie. Fiecare în parte este o poveste și fiecare poveste devine o poezie…
Acasă „ceasurile/ se prefăceau că dorm/ (nici albastru-azuriu/ nici vis)/ se scufundau în neodihna nopții”…
Acasă „m-am visat/ cu toate păsările/ rotindu-se în jurul meu/ le mângâiam/ zborul”…
Acasă, „somn adânc/ neprețuit/ ascunde/ bătăile inimii –/ povestea/ logodnicului din lună…”.
Acasă „strâng uitări/ și gânduri goale/ pe un petec dinainte/ înnod/ negura cea grea/ … eu aștept/ fie ce-o fi/ răsărit/ alt zori de zi…”.
Acasă „asfințește cuvântul/ de această dată/ fără farse/ fără trădări”…
Acasă, „când ploaia/ va mușca flămândă/ din dorul ce mi-l fură azi/ … îmi bat în piepturi stropii grei/ grămadă surdă de nimicuri…”.
Acasă „parfum de primăvară/ culoarea/ gust de mierlă/ brațele/ fluturi noi/ … flori neștiute/ pierdute-n/ rodul ce-l strivim/ smulgând/ pietre de sub lacrimi/ rătăcite/
peste simfonia absentă/ a nopții…”.
Acasă „primăvara vine noaptea/ primăvara belalie/ strălucește-n asfințit/ doar o oră/ doar o noapte/ legătura fecioriei/ în virtute/ pătimind/ straie albe/ înflorind/ doar o noapte/ purtătoarea/ focului dumnezeiesc/ apoi vor îmbrățișa/ pământul/ mirul buzelor/ iubind/ doar o noapte/ darurile se-nfioară/ primăvara/ înviind…!”.
Acasă, „în noaptea când înfloream,/ mă aștepta floarea să treacă/ prin urechea bolnavă/ să o pleznească cu piciorul/ să respire cuvântul/ rătăcit în cerul gurii/ și împietrit/ în noaptea când înfloream/ m-am rătăcit în tine/ primăvară/ și am învățat numele tău/ iubire…”.
Acasă, „neobservată,/ iubirea mă arde/ rămâne tăcută pe val/ o lume de vise ascunde/ și-un zbucium răscolind ireal/ e oarbă cărarea spre tine/ e orb și doru-n pustiu/ tăceri – disperări scuturate/ prin gânduri ce nu se prescriu/
Acasă „tremură plăcerea vie, se dezmiardă-n tinerețe,/ chiar de-i veștedă și tristă,/ poartă-un rest de frumusețe./ primăvara ce-o să vie,/ melancolică-n grădină,/
de iubire-i prăznuită,/ dănțuind zile-lumină.”
Acasă, „de-atâtea ori m-ai căutat,/ când nu-ți eram aproape,/ în vântul toamnei adunat/ nesprijinit de ape./ de-atâtea ori am tresărit,/ pierdută-n sfânta rugă/ un strigăt vine, neumbrit,/ la căpătâi să-mi plângă.”/ de-atâtea ori m-ai legănat/ în cea mai scurtă noapte;/ sărutul ne-a împreunat/ și tot el ne desparte…”.
Dacă pe „Coasta de argint”, admirând priveliști unice dominate de „Cuibul liniștit”, autoarea acestor originale și plăcute gânduri „de acasă” a fost atrasă și copleșită de personalitatea fascinantă a reginei artiste, în proaspătul său volum de versuri - Patimi dulci – ne atrage și ne copleșește pe noi, cititorii, cu fascinantele sale gânduri din care se nasc povești de viață reală. Sunt povești în care iubirea este prezentă în toate formele, revărsată cu nelipsită candoare asupra a tot ce este viu și frumos. În amintirile și trăirile Elisabetei Gîlcescu toate plantele, fie ele flori, iarbă ori pomi, au viață. Cerul înstelat și marea învolburată, munții și luncile, stelele și soarele, sunt pline de viață. Obiectele pe care le privește ori le atinge prind viață și plin de viață și iubire este sufletul ei frumos. Așa se face că Patimi dulci sunt născute și oferite în dulce reverie!


Marian Malciu

- membru al LSR -