dimineți de iarnă cu ploi mărunte cernute în lumina felinarelor vechi,

când doar zgomotul cadențat al cizmelor lovind asfaltul ud e singurul reper că se întâmplă, că ești treaz, că treci

cu un oarecare sentiment de confuzie, fără gânduri, cu colțurile gurii aplecate, cu ochii căutând fără să știi ce, lovindu-te cu privirea ca un fluture de lumina felinarelor prin dreptul cărora ploia se cerne,

invocând realitatea cu vreo melodie pe care-o fredonezi și care-ți va rămîne apoi în minte toată ziua. enumerând ca imagini băncile goale, teii desfrunziți dar iluminați de beculețe , frunzele lor galbene pe care vântul le-a adunat, dovezi ale timpului, ah, atât de puține dovezi aici și totuși,
la șase dimi toate-ți par frumoase așezându-te să bei o cafea.

trunchiurile subțiri ale palmierilor, frunzele lor verzi prin care întunericul persistă,

doi câini atingându-și boturile lângă doi bătrâni,

apoi marea calmă, zgomotul înfundat al cafelei râșnite într-un bar unde te oprești mereu privind, cu fața cuprinsă în palme, începutul de zi

cu gunoierii măturând strada, cu femeia bătrână plimbându-și câinele, cu mașina de lapte apoi cea de pâine, cu femeia care vinde lapte și pâine, omul cu ziarele, bătrânul care bea cafea cu grappa, apoi cel care bea lapte cu grappa, gustul cald și aromat al cafelei și fascicolul scurt al farului reflectându-se în apa retrasă pentru reflux, luna ieșită brusc din nori, rotundă și amețitor, dureros de luminoasă, brazii artificiali împodobiți și mintea ta surprinzător de goală, nebunul de la azil cerându-ți o țigară, ajutând apoi ca rockerița să deschidă tabacheria,
salutul și zîmbetul, mereu,
și mereu ochii căutând imagini, întrebându-te ce simți, până când

undeva, deasupra și-n jurul bisericii, ca într-un ultim bis al refrenului,

lumina zilei se ridică din pământ până în înaltul cerului...