"Cum facem uneori schimb de purtători ai poeziei, eu i-am prezentat diriguitorului revistei "Helis" câțiva autori, după părerea mea, demni de luat în seamă, altfel s-ar scufunda printre cutele anonimatului înainte să le aflăm puterile creative; la rândul său m-a tras de mânecă, dacă i s-a ivit prilejul, ceea ce s-a întâmplat o dată în plus în numărul din ianuarie 2014 al revistei, unde a apărut numele unui poet necunoscut deasupra a șase poeme pur și simplu surprinzătoare.
Aveam să aflu după câteva zile că poetul îmi era cunoscut cel puțin fizic, am dialogat de mai multe ori cu niște ani în urmă, cunoscându-i destul de vag preocupările. Inginer electronist de profesie, cu studii nedefinitivate de sociologie, locuitor al municipiului Slobozia, face o navetă domestică între casa părintească din satul Brâncoveni și apartamentul dintr-un bloc. Profesia l-a purtat dintr-un loc de muncă în altul, în orice caz în jurul Bărăganului și pe malurile Mării Negre. L-am întâlnit pe stradă și mi-a spus simplu: „Eu sunt Petre Ioan Crețu. Când te-am văzut ultima oară purtai barbă, acum port numai eu”.
Ne-am așezat la o cafea, cadru bun pentru o discuție despre literatură. Cum avea în buzunar câteva numere din "Helis", tocmai luate de la Centrul Cultural „Ionel Perlea”, i-am mărturisit că următorul poem, din mai multe motive, mi se pare excelent:


„e luni
ziua în care Dumnezeu și sfântul Petru joacă barbut
îmi șoptește conspirativ îngerul de pe umărul meu stâng

smulg toate icoanele încolțite în mine
și fac un foc înalt până la cer”



Textul este reprodus exact, cu lipsa de punctuație din original, fără majuscule și cu veșnic repetabilul „în care” temporal, în loc de „când”. Fuseseră, în revistă, primele versuri citite din noul autor și mi s-au întipărit în memorie. A protestat: versurile nu alcătuiesc un poem, ci sunt finalul din „Un alt poem de luni”, (în titluri folosește majuscule). Bineînțeles, dar restul poemului pare altceva, sunt două texte într-unul. E bine așa cum vrea autorul, dar autorul are în față un cititor, care, vorba altui poet, este „cel mai frumos om” din lume.
Volumul „Poemele săptămânii uitate” este alcătuit din două cicluri compacte, sau două poeme segmentate în fragmente scurte, fiecare cu titlu, Poemul de luni, Un alt poem de luni, Poemul de marți și așa mai departe.
Primul poem repetă titlul cărții. După un epilog și parcurgerea tuturor zilelor săptămânii, ultimele patru texte, accentuat metafizice, sunt conclusive și alcătuiesc patru prologuri. Iată primele versuri:


"cum stăm noi aliniați și spânzurați de perfuzii
în paturi de fier la perete
la etajul trei salonul unu
salonul spânzuraților
salteaua-i subțire și noi ne facem tot una cu fierul"
(Secvență)


Avem premizele unui poem aparent epic. Pentru că autorul, dincolo de dramatismul apocaliptic al conținutului, se joacă frumos, inteligent cu formele, probabil ar fi trebuit să prefere versetul. Figurile de stil merg spre zona paradoxală, într-un climat aparent prozaic, dar o proză de o violentă coloratură poetică, neo expresionistă. Iată textul așezat în două versete:


"Cum stăm noi aliniați și spânzurați de perfuzii în paturi de fier la perete,
la etajul trei salonul unu,salonul spânzuraților,
Salteaua-i subțire și noi ne facem tot una cu fierul."


Aminteam de paradox: este figura de stil cea mai frecventă în întreaga carte, mai cu seamă în amplul poem, la fel, divizat în mai multe poeme/capitole „Arca lui Noe”, o subtilă parodiere a mitului creației, dar o pastișare ciudată, cum nu mi-a mai fost dat să citesc, pentru că intențiile nu sunt satirice, ci metafizice, dramatice. Dumnezeul lui Petre Ioan Crețu nu este mortul nietzschean, ci marele bolnav, așadar se poate alătura suferinzilor din sanatoriul de pe malul mării din „săptămâna uitată”. De remarcat că în acest poem autorul recurge sporadic la punctuație, ceea ce mărește impactul la lectură.
Poet premiat pe internet, selectat în antologii internaționale, Petre Ioan Crețu trebuie să-și tipărească toate cărțile, pentru că le are scrise, și să se grăbească în toate direcțiile, să-și caute susținători literari și să fie luat în seamă, pentru că mesajele sale, transmise nouă, „cei mai frumoși oameni”, cititorii săi, sunt profunde, tragice, concepute în miezul negru al disperării.


„Dumnezeu ne-a chemat la el într-o după-amiază de vară
ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet c-un crin
după care putem chiar să și murim uitați în ținuturi barbare”
(Poemul de miercuri)


Volumul cuprinde versuri/versete excepționale, nicidecum scrise cu cerneală, ci cu un mare talent, pe care, sper, să-l regăsesc fremătând în toate cărțile sale viitoare. Este o poezie care merită citită numai cu răbdare, pe hârtie, înnobilată de luminile tiparului, nu pe ecranul laptopului, pentru că te pune pe gânduri dincolo de forma ei, printr-un impresionant conținut ideatic și de trăiri crunte, accentuate, de om trecut prin multe suferințe, la limita ezoterică a vieții cu moartea, ambele personaje în dramatica sa mărturisire. Să nu se creadă cumva că poetul nostru este un bolnav pe un pat de spital, nici pe departe, ci un suferind metafizic, care se exprimă în concepte puternic simbolizate, într-un univers literar, estetic, artistic."

(Șerban Codrin)