Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui orfan. Este primul pas. Este pruncul pe care mama îl așteaptă și nu-l poate avea. Dacă nu am fi numiți, am putea spera că ne tragem din spirit.
Să faci bine! - sună lozincard. Ce este binele? Suntem siguri că ceea ce facem este binele? Cine stabilește acest numit bine printre cei numiți oameni? De ce am crede că (nu) tot ce face numitul om este bine și de ce nu am crede că răul este un alt fel de bine? Sau, de ce nu, că binele este răul, iar răul, bine? Cine, ce face distincția? Binele vine de undeva? Ni se dă, ni se cere, ni se bagă pe gât, în traistă, este scos la raport, i se cere socoteală, ce-i cu el? Este abandonat și așteaptă ajutoare? Ce speră de la noi când vine de unde vine? Și dacă ne găsește cumva pe dos cum reușește să ne întoarcă pe față la cât de grei am ajuns?
Oamenii. Sună atât de armonios că n-aș putea să mai ascult o altă melodie. Sunt notele pe care Beethoven a compus Odă bucuriei. Și Missa Solemnis.
Surd să fii să nu (le) înțelegi compoziția!
Atunci ce suntem, de unde venim și cine ne potrivește numele ca pe niște căciuli cu urechi încât să nu pătrundă sunetele dinafară, cine ne numește în felul acesta în care doare când vezi prostrație și animozitate?!

(13 martie 2014)