An de an prin clipuri televizate retrăim momentele în care, la Sevilla, urmare a incapacității executanților noștri de penalty de a rata mai multe lovituri de la 11 metri decât fotbaliștii catalani, Bărbulescu, Bumbescu și compania au avut prilejul de a pupa, ridica deasupra capului și umple cu bere, în contul unei Românii cenușii și nefericite, Cupa Campionilor Europeni.
Urmare a șuturilor astenice ale echipierilor Barcelonei, epuizați de 120 de minute de dominare în teren, s-a născut ceea ce a fost, este și probabil va dăinui în timp ca fiind singura victorie românească de anvergură în cadrul acestui fenomen artificial supradimensionat care este fotbalul profesionist.
În această perioadă de beatificare a foștilor componenților ai echipei și de sanctificare a portarului ne vine ușor să uităm de celelalte zile ale anului, rezervate sărbătoririi repetatelor înfrângeri fotbalistice, grindinei de goluri încasate și vijeliilor adverse ce culcă meci de meci, iarba din careurile noastre.
În contrast cu marile națiuni, la care succesele au pornit de jos și s-au reverberat în continua regenerare a bazelor și ambițiilor, succesul echipei construite cu japca de beizadeaua prezidențială nu a putut trezi emulația și seriozitatea necesară repetării acestui tip de succese.
Nu am nimic împotrivă ca babele să-și admire toată viața poza de la nuntă.
Doar le prefer pe cele care au amintiri mai multe.