(câteodată îmi spun că dacă aș fi fost cristos
până și lemnul crucii ar fi căzut în genunchi și s-ar fi rugat
doamne fă să treacă de la mine
trupul acesta)

o zi încâlcită și cenușie ca părul pubian al unei femei
pregătită de histerectomie. am noroc de două chiștoace de kent clasic
găsite pe casa scării.
îmi spun că se putea și mai rău. ca de exemplu să particip
la cateheze și să-i învăț pe tineri să nu-și plângă rănile
ci să le sărbătorească pentru că numai cine nu luptă nu are
dureri de împărtășit. și dacă nu te doare nimic atunci nu ești decât
angajatul cel nou rătăcit printre blocuri
cu o comandă de pizza deja sleită.

mă cuprinde o stare involuntară de oboseală. ca atunci când
te trezești dimineața cu mădularul sculat și te întrebi dacă femeia din vis
a dat mîncare câinelui de sub casa scării.
am nevoie să cred. că minunile se ascund în lucruri mărunte și că nu totul are un scop.
am să-ți povestesc despre un an al mistrețului și castanului aveam lângă mine
o femeie cu sânii tari ca votca nebotezată îmi vorbea într-una despre cât de importantă
este ora nașterii în geometria zodiacală.
într-o noapte ca joia verde am luat un tren nu mai știu spre cine e mult de atunci.
în vagon mi s-a făcut milă de un orb fals și-am luat un briceag.
aș fi vrut să fie elvețian dar era o tinichea amărâtă cu tirbușon un mic fierăstrău
și un foarfece.
l-am folosit o singură dată să desfac o sticlă cu vin după o noapte cumplită de dragoste
în care îmi venea să ies pe balcon și să urlu la oameni
fraților ce tot vă grăbiți să pătrundeți pământul
în ritmul acesta săracul o să ia
candidoză.

am uitat de briceag. mult mai târziu și când aveam cea mai mare nevoie
l-am vândut cu un preț de cinci ori mai mare unui
pescar. și nu-l chema petru.

după cum îți spuneam am nevoie. să cred că oamenii nu sunt gloanțe
rătăcitoare iubirea nu e un topor de silex făcut doar să nu te întorci acasă
cu mâna goală. să cred că sunt capabil să inventez un lucru nemaivăzut și fiabil
să-i dau numele meu și-al aproapelui. ca mikhail kalashnikov și ekaterina.

(câteodată îmi spun că dacă aș fi fost cristos
tatăl meu ar fi regretat că m-a dat lumii după fiecare beție.
altă explicație nu găsesc)