Iar mă plâng, judecați dvs. dacă am dreptate. Am precis, nu am greșit nimic toată viața și nu am judecat greșit niciodată. Viața mea a fost o groaznică pilulă amară. Bun, nu prea scriu poezii grozave, asta nu mă supără mult. Ba chiar deloc, nu e un motiv de deprimare. Viața însă are alte cerințe mult mai importante. Pâinea și apa. Sunt foarte grasă, cum bine știți. Nu doar din sedentarism forțat fiindcă sunt izolată și fără bani. Ci chiar fiindcă nu am bani și mănânc în salturi, mâncare ieftină, pâine cu apă de multe ori.

Luna trecută nu am mai putut îndura, mi-era tare foame și ca de obicei nu aveam niciun leu. Am vândut cum spuneam ce se putea vinde la amanet demult. De zeci de ori mi s-a spus că eu nu am dreptul să am pensie dar nici să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric. Deci lumea mă obligă la sinucidere fiindcă nu le-a plăcut de mine, nu știu de ce. M-am întâlnit pe holul blocului cu vecina de apartament, o femeie tânără gravidă și cu copil mic. Ea fusese bună cu mine și de două ori sau trei, nu de mai multe ori, îmi oferise ca împrumut câte 50 de lei și eu mereu i-am dat la timp înapoi. Drept semn de recunoștință i-am dat cadou volumul meu de haiku, care e tipărit la editura PIM dar nu are ISBN, nu e o carte propriuzis ca publicație. Apoi ea mi-a zis că i-a plăcut. Așa că, fiindu-mi foame, am îndrăznit să îi cer, de data aceasta numai 20 de lei, aproape plângând...dar ea m-a refuzat. Anterior sunasem la mama ei și aceasta spusese că numai fiica ei poate să îmi dea. Nu mai țin minte acum cum am ajuns din nou la ușa lor, poate că îmi era prea foame. (Repet, eu nu mă mut cu maică-mea mai bine mă sinucid). Mama vecinei mi-a dat 20 de lei din banii ei, dar mi-a spus că trebuie neapărat să nu sun atunci când fata ei e acasă și nu era clar orarul când pot să sun să îi dau banii înapoi, dar totuși am luat suma aceea...rău am făcut. Eu mereu am fost un om bun și gentil cu ceilalți și am ajutat financiar din puținul meu când am putut. După ce mi-am luat cele câteva sute de lei lunare (dintr-o chirie pe un apartament), am vrut din tot sufletul să o întâlnesc pe vecină să îi dau înapoi banii, eu niciodată nu am lăsat o datorie neplătită. Ea zicea că poate ne mai întâlnim, nu ne-am mai întâlnit și mi-era frică să sun la ea fiindcă mă temeam că fata e în concediu medical și e acasă. Ieri am întâlnit-o pe culoar și, fiind sfârșitul lunii, nu mai aveam niciun leu. Mi-am cerut scuze în genunchi, am vrut să îi explic dar nu a acceptat. Mi-a cerut categoric banii și aproape că m-a înjurat, deși e una din puținele mele greșeli nevinovate într-o viață întreagă. Azi a venit la mine la ușă și mi-a spus că cheamă poliția și a început să urle că eu aș fi...etc.etc. o serie de insulte și m-a dat dracului de multe ori, a zis că eu nu am muncit, deși m-am luptat din greu toată viața, că fiica ei a muncit mai mult decât oricine în lumea asta...și nu înțeleg ce are cu mine din acest punct de vedere fiindcă eu nu am atacat-o pe fiica ei niciodată...de ce Doamne așa o ploaie de înjurături reale când am iubit și respectat oamenii o viață întreagă? Mi-a mai zis că ea nu poate să mă întrețină pe mine, ca și cum aș fi luat bani de mai multe ori de la ea, ceea ce nu e adevărat! I-am oferit icoana mea cu maica Domnului de argint, că oricum valorează mai mult decât 20 de lei sau un inel mic de aur, dar a refuzat. A zis că sunt o ticăloasă sau așa ceva și că am bani!! Oare ea chiar nu înțelegea adevărul, sau în sufletul ei chiar credea că eu am ceva bani? M-am dus sub o ploaie de amenințări la un magazin unde cunoșteam o vânzătoare, printre puținele mele relații, oricum distante, în afară de mama mea. Vânzătoarei i-a fost milă și mi-a împrumutat 20 de lei ca să îi dau vecinei furioase. Am ajuns la concluzia că pentru cei mai mulți oameni 10-15 lei înseamnă puțin în prezent, fiindcă de exemplu și medicul de familie mi-a prescris niște medicamente pentru crampe musculare și când m-am plâns mi-a spus „costă numai 10-15 lei”, ca și cum asta e un fleac și nu am mai știut ce să răspund, mi-am înghițit amarul. Eu nu am haine demult, nu pot să mă tund și nu pot repara WCul din decembrie trecut. Aș fi muncit orice pentru 300 de lei pe lună, dar toți m-au refuzat. Am ajuns la concluzia că oamenii nu pot înțelege sărăcia sau singurătatea, că nu cred cu adevărat pe ceilalți și indirect îi omoară...Săptămânile trecute am auzit scandaluri la ușa acestor vecini, țipete între mamă și fiică, aproape sigur din alte motive, ceva legat de îngrijirea copilului mic, din câte se auzea.

Pentru a fi complet sinceră adaug că tot în zilele acelea luna trecută când nu am mai putut să rabd am mai luat 15-20 de lei de la altă vecină, o doamnă care nu înjură. Nimic altceva. Pe aceștia nu i-am dat înapoi dintr-un soi de furie că nu îi dădusem pe ceilalți, prin molipsire, și doar asta a fost adevărata mea grșeală...Oricum aș fi dat înapoi 20, chiar dacă nu mai țineam bine minte și oricum d-na respectivă cred că mi-ar fi dat înapoi 5 lei dacă aș fi dat prea mult. Mi-era și puțin teamă că va răspunde la ușă altcineva și aci. Repet, mereu am dat și câte un leu înapoi, judecați și dvs. această poveste...