O veste teribilă, deși poate nu întru totul insuportabilă, ne parvine zilele astea.
Pare că, sătul de critici și de salarii la mișto, unul din cei mai mari gânditori ai României contemporane, artizanul atâtor egaluri și calificări pierdute la mustață, domnul Pițurcă a semnat un transfer cu una din numeroasele echipe arăbești al căror nume începe cu „Al” și se termină cu un carcalete de consoane greu de pronunțat de altcineva decât supușii lui Mahomed (și chiar de către aceștia numai și numai după ani de antrenament începuți din copilărie).
Această lovitură nedreaptă dată carierei în formare a lui Tănase s-a petrecut după ce majestatea sa șeicul a constatat că, pentru petrolul din puțul ruginit din fundul curții sale, poate să își asigure următorii ani trageri la sorți exemplare și perfecționarea sistemului de pase între fundași și portar.
Prețăluit la un salariu de 4 milioane pe an și dumnezeu știe câte cămile, se așteaptă ca strategul în trening să revigoreze rezultatele echipei, cu riscul transferării unor ghiauri enervanți ca Florescu, Tănase și Mățel, readucând astfel fotbalul spectacol printre dunele ce îl așteaptă de mult prea multă vreme.
Locul lăsat liber va fi o perioadă mai greu de umplut decât un abces golit și băieții de la națională speră ca înlocuitorul (în măsura în care un astfel de mareșal al fotbalului poate fi cu adevărat înlocuit) să nu fie vreun paranoic al alergatului, săritului la cap și demarcărilor, necum vreun maniac al atacării porților adverse.
Eu personal îi doresc domnului Pițurcă să aibă, acolo unde s-a dus, suficient succes cât apuce Sânmărtean măcar 20 de selecții la națională înainte de a fi, o dată cu așteptata revoluție a realegerii lui Dragomir și Sandu la șefia fotbalului românesc, rechemat la datorie.