Nu m-am născut cu obsesii excesive în ceea ce privește ordinea, putând exista fără griji într-o lume în care ciorapii, lenjeria și pijamalele se combină prin dulap ca legumele în ghiveci, fără a simți în mod real bucuria unei musacale obținute prin dispunerea acestora în sertare diferite.
Produsul finit al acestei caracteristici personale ia la serviciu forma acumulării continue, pe biroul meu, a unui strat de hărtii și dosare, cu o evoluție asemănătoare cu depunerea de sedimente pe fundul mării.
Ocazional, cam la 1-2 ani, cobor printre acestea ca un scafandru curios printre coralii crescuți exuberant, mânat de nevoia de a explora și eventual aranja acest vraf amorf de hârțogărie, cartoane, plastice și alte obiecte, fie numai pentru a putea să mă bucur câteva zile după aceea de frumusețea și sclipirea subiacentă a blatului mobilei.
Strat după strat dezgrop din vraful de formulare, rețete, adeverințe și bilete de trimitere hârtii urgente, primite acum câteva luni, cărți de vizită ale unor oameni pe care poate mi-ar plăcea să îi cunosc, foi de observație în diferite stadii de completare și de renunțare, analize mai mult sau mai puțin normale, gânduri și însemnări biruite de toropeală, metodologii, cataloage, atenționări și alte documente pe care nu știu cine mi le tot aduce și de ce.
Ani de experiență îmi spun că explorarea turbăriei de pe biroul meu poate fi uneori extrem de răsplătitoare, din perspectiva recuperării unor obiecte fosilizate pierdute de mult, chiar dacă de o utilitate disputabilă.
Căști, videocameră sau boxele pentru care îmi dojenisem fosta nevastă au fost anii trecuți principalele trufandale extrase din adâncuri, dar pot aprecia ocazional și lucruri mai puțin ostentative, reviste de bridge, stetoscoape, sisteme de licitație, bancnote, monede, CDuri, biscuiți, brichete sau pixuri.
După terminarea procedurilor de rașchetare privesc biroul cu mândria cu care căpitanul își privește corabia proaspăt carenată și îmi promit, iar și iar, să depun personal, sau și mai bine să rog vizitatorii și colaboratorii ca, hârtiile pe care mi le-aduc cu atâta generozitate, să le pună direct în arhiva cilindrică de sub chiuvetă, fără a se preocupa excesiv de asemănarea izbitoare pe care aceasta o are cu un coș de gunoi.
Pentru că, deși complet ciudat și un pic antientropic, îmi place biroul golit de hârtii.