Anul 1989 a fost un an special nu numai pentru mine cât și pentru marea majoritate a contemporanilor cu care împărțeam spațiul plin de contradicții care s-a dovedit a fi România.
Din perspectivă proprie acest an a avut și conotația că, urmare a gestionării deficitare a stării de îndrăgosteală, dorinței profundă de a face o schimbare majoră în viață și o expectanței puerile de a fi cât de cât fericit, m-am însurat.
Retroactiv admit că decizia în sine nu a fost cea mai inteligentă decizie a vieții mele, nu că trecerea anilor și repetarea însurătorii de două ori în viață ar sta mărturie vreunei luminări ulterioare.
O anumită textură a firii mele cere destul de imperios să îmi clădesc fericirea pe o construcție imuabilă cu o altă persoană și este posibil ca ocazional vreun psihoanalist să vadă în asta expresia incapacității, sădită de particularitățile copilăriei și ale adolescenței mele, de a fi suficient de robust emoțional pe cont propriu.
Oana era o fată înaltă, brunetă și extrem de subțire, emanând, conform percepției mele sexualitate și dezirabilitate. Studentă la stomatologie fiind, corespundea profilului meu intim de a evita pe cât posibil medicinistele, amante imperfecte, ființe în opinia mea închistate, arogante și, în majoritatea timpului, enervante.
Era (probabil încă este) deosebit de exotică în prezența ei, în ochii mari negri, zâmbetul permanent și grația felină a evoluției ei pe Pământ, deși poate cel mai mult m-a atras la ea impecabilul ei gust în materie de bărbați, dovedit cu prisosință prin slăbiciunea și îndrăgostirea cu care a răspuns atacului meu ferm, inițiat din primele secunde în care, pe culoarele facultății de medicină, am pus ochii pe ea. Plângerea mea, doar parțial justificată, că zgomotul tocurilor ei pe mozaicul holului este imposibil a fi gestionat de un tânăr dedicat reveriei a produs o discuție destul de haioasă rezultată în schimbul de numere de telefon, de chicote, ore de încărcat facturile tatei de telecomunicații, și în final de salivă și alte fluide ale corpurilor noastre destul de hormonale.
Câteva luni de plimbări prelungite prin Herăstrău, de asaltare permanentă și relativ dificilă a virginității ei m-au făcut, într-una din zilele de primăvară și de căldură interioară greu gestionabilă să o cer de nevastă, cu toată frica, speranța și inconștiența pe care o ai de obicei la 23 de ani. Nu că ea, acceptând la doar 21 de ani, ar fi dovedit vreo rezervă de prevedere ieșită din comun.
Părinții mei nu au fost extrem de încântați de idee, timpul arătând însă că în percepția domniei lor nu ar fi putut exista vreo femeie suficient de bună, nu pentru mine ci așa, în general. Cum însă eu păream ridicol de hotărât, bucuria de a mă avea zi de zi lângă casă destul de firavă și alternativa putând fi doar mai rea, au acceptat ideea cu mormăială destul de puțină.
Părinții ei au acceptat probabil cu și mai multă dificultate proiectul nostru de viață, poate și pentru că în esența lor erau niște persoane în propria lor bătălie matrimonială, bătălie încheiată de altfel prin divorț în câțiva ani. Tatăl ei, Jan, director de întreprindere, un inginer dinamic, deștept, pizdos și direct a fost probabil cel care a acceptat primul situația inconfortabilă de a-și vedea fata cea mică comisă unui străin ce aparent voia să i-o tragă din toate părțile și neavând, în afară de această omenească dorință, alte argumente decât un viitor nebulos. Mama, Nata, nu cred că s-a obișnuit cu adevărat cu mine vreodată, nici măcar în lungii ani în care, silit de împrejurări, am locuit cu ei și a inițiatpentru mine tradiția soacrelor cărora ai vrea să le spui atât de multe că umbli cu buzele ferfeniță pe interior.
Ne-am căsătorit într-o zi de vară (ar fi absurd să pretind că mai țin minte exact care), cu mai mult fast decât mi-aș fi dorit eu, dar mai ales părinții, fast la care familia mea a contribuit îndeosebi cu prezența ofuscată a socrilor mari la nuntă și cu un număr de colegi zurbagii invitați, din slăbiciune, de către mine.
Pe vremea aceea eram încă creștin autodeclarat așa că am fost impresionat de unele aspecte ale slujbei noastre ortodoxe, o impresie bună făcându-mi desigur acea intoxicație deliberată privind obligația femeii de a-și asculta bărbatul de-a lungul vieții.
Recunosc că am fost mai impresionat de noaptea nunții, posibil mai mult decât ea, care a trebuit să treacă de pragul ușii purtată în brațe (dar nu ferită cu totul de toc) și inițiată cu stângăcia pe care o manifestam pe vremea aia la cea mai importantă lecție de feminitate la care mă putusem gândi.
Restul anului 1989 a fost de fapt singura perioadă fericită a căsniciei noastre, poate și datorită faptului că în această perioadă am locuit singuri într-un apartament al familiei ei din Sălăjan. Poate că dacă am fi continuat să facem asta viețile noastre s-ar fi schimbat, dar din păcate (sau poate nu neaparat) pe la mijlocul lunii decembrie, într-un moment în care eram plecați la cursuri, apartamentul a fost spart, o parte din lucruri luate, un cuțit găsit pe parchet, astfel că s-a luat decizia, excelentă de fiecare dată când e vorba despre cupluri tinere, de a ne muta cu socrii.
Am fost un soț bun pentru Oana. Cumva definitivasem o grilă negativă cu care transcriam povețele, învățăturile și îndemnurile părinților, cu deosebire a tatei, astfel că acolo unde eram îndemnat să aștept cu ziarul în mână dezlănțuirea gospodinei ce trebuia eclozată din orice nevastă, eu am pus mâna și am ajutat și acolo unde am văzut că există riscul unei similitudini prea mari de gândire și comportament cu mândrul meu genitor, am încercat să schimb din timp.
Eforturile mele, dragostea dintre noi și perspectivele, atâtea câte erau pe vremea aceea, ar fi transformat poate mariajul nostru într-un succes (dacă există pe pământ vreodată mariaje cu adevărat de succes) dacă nu ar fi existat acea realocare în sânul fierbinte a familiei ei, realocare care nu a fost oprită de vreo nebunie financiară, de tipul închirirerii vreunei garsoniere, a părinților mei.
Există o reducere marcată a intensității, frecvenței și bucuriei sexuale ce se face simțită în general din prima săptămână de împărțit același acoperiș cu mama soacră, fapt care nu generează, cum s-ar crede, un exces de energie utilizabilă cu scopul de fi în relația cu aceasta, perfect. Dacă adăugăm la asta frumosul moment din viața socrilor, aflați în poll position pe circuitul ceartă-despărțire-divorț, cu exprimări repetate gestice, verbale și faptice ale sentimentelor lor, la care cele două fete erau parte a redutei materne, este de înțeles că în mediul respectiv nici Romeo și Julieta nu ar fi rămas împreună după câțiva ani. Mai ales dacă în sinea lui, ocazional, Romeo ar fi crăpat capul doamnei Capulet, fie numai pentru a opri fluxurile de cuvinte pasiv-agresive pe care acesta îl emitea.
Certificatul de deces al primei mele căsnicii s-a semnat de-abia în 1991, urmare indirectă a revoluției de altfel. A fost momentul în care, Jan fiind eliminat din peisaj, urmare a unui divorț biruitor al soacrei, îmi venise rândul să eliberez tânăra mea nevastă, în căutarea unui destin mai bun în stăinătate, destin mai ușor de creionat de o femeie nemăritată.
Astfel o căsnicie pe care popa ne-o promisese pe toată viața s-a terminat cu mine confuz, trist și bețiv, încercând să urc cât de cât treptele afirmării medicale pe cât posibil în București și cu Oana, punând rapid un continent între ea și prostiile tinereții.
În acest context am fost surprins de zilele a ceea ce istoria a reținut ulterior ca fiind revoluția anticomunistă a românilor.
Cred că generațiile de după noi nu pot înțelege la un nivel cu adevărat intim ce însemna regimul comunist pentru locuitorii acestei țări.
Era desigur sărăcie, deși anii postrevoluționari au arătat că aceasta are cauze mult mai profunde și că, nici măcar la 25 de ani de la revoluție, nu am depășit prea mult subdezvoltarea endemică, care ne este caracteristică de altfel istoricește.
Problema sărăciei comuniste deriva mai mult din caracterul arbitrar al acesteia, din modul în care penuriile de tot felul (de la întreruperile de curent, galantarele goale, restaurantele fără mâncare, spitelele fără medicamente sau caloriferele fără căldură) loveau pe toți într-un mod în care de fapt nu aveai vreo scăpare, indiferent că erai profesor universitar, student, muncitor sau miltar.
În al doilea rând exista problema unei inechități mult mai adânc resimțite. Sigur problema inechității nu s-a rezolvat deloc după revoluție, ba chiar în termeni absoluți probabil că s-a amplificat, deși este astăzi pe undeva mai ușor de înțeles și de acceptat, câtă vreme o parte din favorizații epocii noastre au și realizări personale (fie ele afaceri, grade profesionale sau emigrație de succes).
Pe vremea aceea însă favorizații erau niște ființe dezgustătoare, inutile și odioase, activiști de partid sau securiști, incapabili în fapt de activități proprii semnificative, părți ale unei scări a valorilor pseudoclericală în care poziționarea în societate nu era efectul unor realizări, vreunei pregătiri sau vreunui plan cât aderența sau nu la religia oficială a socialismului și comunismului. În care ca să obții ceva în viață nu trebuia să faci ceva concret cât trebuia să fii mai comunist decât alții. Și mai relaționat cu aceștia.
Totuși, cel mai toxic element al societății socialiste, cel puțin în percepția mea personală, a fost relația extrem de labilă pe care o avea acesta cu realitatea. Propaganda stupidă și permanentă la care eram supus, în contextul în care propria mea dezvoltare psihologică avusese de înfruntat discrepanțele între lumea ciudată din vorbele tatei și lumea adevărată ce începea la colțul blocului.
Idiosincrazia mea astfel formată în ceea ce privește neadevărul, falsitatea, opiniile preformate, propaganda și încercarea de a-mi fi controlate gândurile a rezultat într-un dezgust crescând față de discrepanța evidentă dintre viața de zi cu zi și relatarea acesteia în presa zilei, între gândurile exprimate de oamenii interacționând între patru ochi și cele făcute publice, între afirmațiile oficiale și realitatea cotidiană.
Grupul nostru de prieteni din facultate aveam opinii ferme și exprimate despre aceasta. Dacă aș fi paranoic le-aș căuta prin dosarele securității acelor vremuri, pentru că de fapt, de prin 1987, nu mi-am ascuns deloc ideile.
Gânduri juvenile privind conceperea și distribuirea de manifeste sau alte forme de protest erau ocazional dezbătute și, chiar dacă ele nu au luat până la urmă vreo formă efectorie concretă, presupun că exprimau în microcosmosul nostru de mediciniști ceea ce o mare parte din generația noastră gândea la nivel național.
Debutul mișcărilor de protest din Timișoara a generat multă emoție și frământare printre noi; pe de o parte era frica de a nu fi ascultați vorbind desprea asta, pe de altă parte sentimentul că ceva ar trebui făcut acum și că este momentul pe care îl așteptam, deși nici unul din noi nu avea concret vreo idee.
Din fericire a avut Ceaușescu o inițiativă mai bună. Acolo unde un oraș întreg stătea să explodeze, unde numai frica de represalii și obișnuința noastră de vite bătute de a sta în țarc rezultase într-un calm tensionat, idiotul s-a gândit că cel mai bun lucru pe care ar fi putut să îl facă era să ne strângă pe toți grămadă în același loc.
Presupun că este în firea omului, a bărbatului cu deosebire și a românului în particular să ia de bune aspectele convenabile ale realității, de la pupincureala subalternilor la orgasmele mimate de nevastă. Poate că tuturor ne place mai mult percepția realitatății, dace ne este favorabilă, mai mult decât realitatea însăși, mai ales dacă aceasta cere efort ca să fie percepută și nu este agreabilă.
Sau poate că Ceaușescu era atât de aerian, paranoic și subintelectual că își imagina în mod real faptul că, un popor ținut în frig, întuneric, foame, minciună și lipsă de speranță l-ar putea iubi cu adevărat.
Fapt este că acolo unde românii nu s-ar fi putut autoorganiza , probabil prost sfătuit dar și ca urmare a propriei imbecilități, marele politician a organizat o adunare populară cu senilitatea cu care ai așeza TNT într-o tigaie încinsă.
Procastrinam cu frate-meu în dimineața aceea, când unul din prietenii și colegii cu care împărtășeam intim dorințele de schimbare, Alin, ne-a sunat, astfel că 4 dintre noi (ni s-a alăturat și Horia) eram la câteva minute de la începerea scandalului în Piața Universității, pe străzi la Romană.
Am simțit multe lucruri în viață, multe trăiri, emoții, temeri și entuziasme. Nu am simțit însă niciodată ceva asemănător cu amestecul de emoție, tensiune, curaj, frică și comuniune parapsihologică cu cei din jur ca în cele câteva minute străbătute în pas alert printre pâlcurile de oameni pe jumătate entuziaști, pe jumătate nedumeriți care se vânturau, într-un mod nefiresc de colo colo.
Am văzut primele grupuri de revoluționari la sala Dales, și tot acolo am văzut primele steaguri cu stema ruptă și primele efigii ale conducătorului călcate-n picioare. În câteva minute eram deja câteva sute și zbieram din toți rărunchii în timp ce trecătorii fie ni se alăturau (cei mai mulți) fie plecau îngândurați de acolo. Un brâu de jandarmi închiseseră drumul spre Piața Universității, așa că această coloană formată ad hoc a pornit spre Piața Romană, dând câteva ture prin fața ambasadei Marii Britanii, fără a avea în fapt vreun plan sau vreo formă, dar escaladând cu fiecare clipă situația și mesajul exprimat, de la „jos Ceaușescu” la „jos comunismul”.
Era ora 16 când, după câteva ore de manifestații am fost opriți, din nou, de un brâu de jandarmi (pe vremea aia le zicea milițieni). Două transportoare amfibie au apărut în scurt timp și, fără somație au lăsat gurile mitralierelor în jos și au șarjat, urmate de jandarmii înarmați cu bâte, pe care le vânturau ca niște copii la cules de nuci. S-a creat panică și țin minte că, fugind, auzeam din ce în ce mai aproape pocniturile bâtelor la contact cu studenții.
Am intrat pe o străduță lăturalnică, alături de câteva zeci ca mine și în câteva minute, nu mai știu cum și de ce, vreo 10 eram în apartamentul unei băbuțe. Nu era clar ce făcuse frate-meu și cum pe vremea aia nu erau mobile pentru aceasta, nici n-am știut până am ajuns acasă.
Din fericire pentru noi, cei de acolo, milițienii nu avuseseră ordin nici să ne omoare, nici să ne aresteze, obiectivul lor fiind doar să elibereze bulevardul de lume. Noi nu știam asta, desigur, percepția mea personală fiind că, acum că eram blocați în casa babei, urmează să fim adunați, arestați, împușcați și îngropați în saci de plastic. Așa cum auzisem că s-a întâmplat la Timișoara.
Cumva detaliul cu „sacii de plastic” părea cel mai îngrozitor dintre toate.
Cu perceptivitatea caracteristică a femeilor aflate în situații de criză una din tinerele aflate acolo a și conchis de altfel că jandarmii au blocat ieșirea astfel că, în următoarele minute din viața mea am simțit unul din cele mai neaoșe, intense și grosolane senzații de frică din toată viața mea. Mă gândeam numai la nevasta mea, la toate lucrurile pe care nu am apucat să le trăiesc și eram atât de convins că voi fi omorât încât, atunci când s-a lămurit că puteam în fapt pleca am făcut-o fără să mă gândesc vreo clipă să mă întorc, convins de altfel că asta fusese totul.
Din noi patru numai Alin a rămas noaptea aceea pe străzi. Cumva în omul acela era fie mai multă ură, fie mai mult curaj, fie mai mult din amândouă, dar el a fost până la urmă singurul dintre noi care și-a riscat cu adevărat viața în acea noapte care a fost, în opinia mea, singura relevantă a revoluției din București.
A doua zi dimineața și eu și fratele meu eram confuzi, îngrijorați și pe undeva doritori să mai facem ceva. Conchisesem că oricum nu mai contează, văzusem cu ochii noștri că mulțimea fusese filmată, așa că nu prea mai aveam ce face în ce privește repercursiunile.
Toată noaptea se auziseră focuri de arme și ascultam încordați la Europa Liberă să aflăm amănunte.
Totuși amănuntul cel mai important a fost evident în fața blocului când, undeva pe la 11 au început să șiroiască, din Berceni spre centu, coloane de tancuri, cu steaguri naționale și cu mesajul binecuvântat „Armata e cu noi”. A fost momentul incredibil în care am realizat ceea ce nu crezusem vreo clipă, faptul că regimul de fapt putea fi doborât.
Am plecat spre Piața Universității. La metrou se împărțeau arme, dar cumva nu am avut impuls să îmi iau una. Presupun că, față de concetățenii mei, o dată Ceaușescu plecat în ultima lui cursă cu elicopterul, o dată constatată trecerea armatei de partea poporului, nu am simțit că mai am în cine trage.
Sigur acuma știm că un număr cât mai mare de oameni înarmați făcea parte din regia absolut necesară legitimării unor conducători noi, dar, dacă te gândeai un pic, subiectul revoluției dispăruse o dată cu elicopterul în care se suise de fraier.
Am stat câteva ore la universitate, am admirat numărul mare (mult, mult, mult mai mare decât cu o zi înainte) de manifestanți, apoi am plecat la televiziune. Am stat și aici câteva ore, apoi am plecat, ratând se pare și într-un loc și în altul, momentul în care cineva, nu se știe cine, a început să tragă, nu se știe de ce, făcând victime, inutile, martiri fără sens și permițând unui politician de viitor, enervat inițial doar de modul în care Ceaușescu întinase principiile socialismului, domnul Ion Iliescu (pe vremea aia doar tovarăș), să preia puterea.
Mi-ar plăcea să pretind că nu am făcut parte din marea masă manipulată care a permis transferul de putere în acele zile. Mi-ar plăcea să susțin acum că am văzut dincolo de propaganda ordinară, panica manufacturizată, carnajul inutil și impunerea artificială a unor oameni „providențiali”, dar realitatea este că nu mi-am dat seama. Cumva existența de „teroriști”, arabi sau securiști, atacând neconvingător și fără sens noua noastră libertate au făcut în mintea mea, ca și în a celorlalți sens și admit că aparițiile lui Iliescu mă linișteau și îmi sugerau ideea că cineva important și competent a luat frânele puterii și ale schimbării.
A durat până pe 12 ianuarie ca să mă lămuresc; a fost data unei manifestații la care am participat și în care am putut cu ușurință recunoaște patternul de minciună și de propagandă de tip comunist de care crezusem că am scăpat. A fost și prima zi, din numeroasele ulterioare, în care alături de mulți alți colegi mediciniști am străbătut, cvasizilnic, stăzile Bucureștiului, manifestând contra FSN și a lui Ion Iliescu (relație trainică care continuă și în ziua de azi).
Fiind studenți la medicină, eu, Toma (fratele) și Dragoș (unul din cei mai buni prieteni ai mei) am ales să servim patria în zilele acelea la spitalul Vitan Bârzești, în ideea că talentele noastre nu foarte beligerante ar putea fi folosite în ajutarea răniților revoluției. Þin minte că plecam toți trei pe jos, umblând feriți prin străzile pustii de frica teroriștilor, deși ca să o spun pe aia dreaptă, în afara vreunui ocazional pîlc de țigani, nu am întâlnit nici un tip de pericol.
După cum mărturisesc și că nu am îngrijit nici un rănit în cele 4-5 zlile cât ne-am tot dus la spital, chiar dacă am stat uneori și peste noapte.
Singurul foc de armă apropiat pe care l-am auzit în toată această perioadă a fost într-una din acele dupăamieze și țin minte că am luat un „culcat” reflex care a amuzat pe toată lumea din jurul meu.
Urmare a toate acestea am câteva convingeri în ceea ce privește acele zile.
Cred că a existat un mare potențial de spontaneitate în mișcările politice de atunci. Dar cred că această spontaneitate a fost cel puțin stimulată, pe alocuri poate chiar regizată, de profesioniști având sarcina să alinieze țara noastră la trendul nou de evoluție al politicii globale pe care Gorbaciov îl inaugurase, trend față de care cizmarul din Scornicești era anacronic.
Cred că revoluția adevărată a fost pe 21 decembrie și cred că oamenii cu adevărat curajoși au contribuit, în funcție de dimensiunile testiculelor lor, atunci.
Zilele următoare au fost sincere doar de partea maselor de oameni care au încercat (mulți dintre ei covârșiți de regretele de a nu o fi făcut și pe 21), să contribuie pozitiv, oameni care au fost batjocoriți, înșelați, manipulați și o parte din ei omorâți ca victime necesare tendinței de a controla rezultatul final al revoluției.
Mesajul de tip politic rezultat din acest exercițiu a fost nefast, covârșitor și într-un fel continuă și astăzi, prin persoana lui Ion Iliescu, stăpânul de prost augur al României în toată decada ce a urmat, cu tot ce a adus el în viața noastră politică, inclusiv creația sa, FSN, apoi FDSN, apoi PDSR, apoi PSD, partidul care a permis reorganizarea potentaților epocii trecute, a moderat trecerea noastră spre democrație, a împiedicat cât a putut schimbarea economică necesară, până în momentul jefuirii complete a acesteia și care continuă, chiar dacă vag reformat, același tip de activitate.
Dar mai ales cred că, dincolo de toate aceste limite, dincolo de deturnarea dramatică și tristă a dorinței exprimate a oamenilor ce au participat, evenimentele din decembrie 1989 au avut dimensiune revoluționară, au permis în mare parte eliberarea noastră, măcar la nivel de intelectual și de perspective și a rezultat într-o existență ulterioara a noastră, ca neam dar și a mea ca individ.
Poate nu în cea mai fericită dintre existențe, dar cu siguranță o existență reală.