stau înțepată pe un scaun vechi de mâna a doua negru de plastic rezistent
sunt o zeamă chioară de om mustesc lumină doar uneori
zac în cămări impregnate cu fum ca o mișcare necontrolată
a limbii unei pendule înainte să se oprească
nu mai măsor timpul
mai bate câte un vânt prin oasele mele
amintiri și creioane colorate proaspăt ascuțite

întotdeauna îl găsesc și îl aleg pe cel alb
mă întrebam când eram copil la ce bun un creion care nu scrie
dar îl foloseam mereu să colorez prințesele mele
botezate cu nume străine de neam toate subțiri la mijloc
fiindcă nimeni nu vrea o prințasă grasă și frumoasă cum spunea bunica despre mine
pe vremea când un fir de păr în ochi conta mai mult decât lipsa banilor
era un vis în alb și negru cerul era preaplin de stele nenumite de astronomi
cu steaua fără nume la televizor
mă legănam ca toți pruncii de câte o creangă de vișin bătrân
mă gândeam la emilia eberle și teodora ungureanu pe care azi voi le-ați uitat
aș fi vrut doamne să nu am numele așa nemțesc
aș fi vrut ca maică-mea să nu îmi tot pomenească pe maria tereza

dintre toate cel mai greu e să stai
lumea așteaptă să stai cât mai drept și nemișcat să te prinzi bine de inele
de sfori sau de bară fiindcă postura contează în ochii lor

azi îi plâng din inimă pe toți cei care au murit și încă voiau să mai stea
să doarmă în patul lor fără să îi chinuiască amar vreun gând
de libertate