nimic nu s-a perimat
deși e greu să decojesc
amărăciunea de pe un sâmbure
fără a-i strivi iubirea
de sub epidermă deobicei erupe durerea
până când de sub coaste
nefiresc de repede trupul începe să crească
de aici povestea orânduită după bătăile timpului
devine prelungire a unei umbre
de la un capăt la celălalt capăt al lumii
aleargă să mai împrăștie câteva cuvinte
să-și mai strângă câteva doruri
un fel de anestezice pentru bruma de suflet
când brațele anotimpului năpârlesc de frunze
doar lujerul așteptării
sparge crusta răbdării
țâșnindu-i dintr-odată toate capriciile
rămase intacte în sâmbure