Ale tinereții valuri...cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile mușcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, și bietul om încearcă din răsputeri să își păstreze cel puțin echilibrul, dacă nu știe să înoate. Ce importanță are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puțin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării...

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăț. Nu înțelegeam legătura dintre zei morminte și cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăț să călăresc. Nu era vorba de dorința de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensației. Fusesem crescută cu hrană consistentă și fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul și patinajul și toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoința părinților, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educație multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăț să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreținea visul, povestindu-mi că ea a învățat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereții m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare și blând, obișnuit cu munci grele și uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învățat să călărească pe Doina de când avea mai puțin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate și din cauză că familia mea întreținea ideea că eu aș fi bună doar pentru buchisit și prea neîndemânatică să țin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota și toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, să mă urc pe iapă și mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap ușor, așa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăța să merg pe bicicletă. Dar nu am învățat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simțit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de șea și strângând în pumni hățul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Și, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe ulița principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcușul, iapa dădea semne ușoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc ușor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster ...succesiunea mișcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit și s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă și am strâns din dinți și m-am ținut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat ușor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit și a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Ușor zgâriată și descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură și fără șea, dar visul de a reuși într-o zi nu a dispărut de tot.