Iarba nu a răsărit. Numai tu priveai cu duioșie jocul veverițelor în frunzișurile vii, primele „creaturi” dintr-un nou roman de Walt Disney. Numai tu și cu mine pe deasupra uscatului trebuind să ascundem tristețea și vechea repulsie printre puținii călători în mijlocul pustietății. Printre ei câte o dramă sau poate o iubire de seamă.

Îmi place cum râzi! Mă gândesc că ar trebui să-mi prelungesc șederea în acest anotimp în care fragii sălbatici au propria lor formulă despre frumusețea rece și înfrigurată. Dragostea noastră nu ar mai fi o lucire stranie și nici nu am mai fi nevoiți să trăim nefericiți drumul mării. Totuși lebedele sunt un pic prea apatice. Nu crezi? Nu este o fină observație! Nu mai stăpânesc îndeajuns meșteșugul curățării penelor arse de soarele verii și a șansei de a naște strămoși prin ochiuri de piatră. Punctul de armonie și atracție.

Care este rostul acestor dulci amăgiri, orelor lungi dezintegrate în paginile astea profund afective, orașului descompus și mușcat dintr-o parte de visele toate? Cât timp dragostea noastră ar mai fi o avalanșă de munți rătăciți în dreapta șoselei? Cât de lung este drumul prin noapte?

Poate nu știi! Mă mulțumesc cu puțin. Cu iarba care nu a răsărit, cu părul tău mirosind a rouă de munte, cu fragii sălbatici sărutându-ți buzele calde, cu jocul veverițelor din parc, cu calmul tău netulburat fotografiind de pe marginea unei etichete, gravitația unei ghinde. Mă mulțumesc cu de toate!