era un om cam ierbos
crescuse-n pălămidă nu în floare
nu citea beletristică, zicea că astea-s prostii
rar cărțile sfinte
le aduna într-o maculatură a minții
sub el pământul stătea să se deschidă
ca sub o liniște fiartă cuvântul

era tânăr
la marcat pumni în cei nevolnici
și-mi era tată
eram o așchie ce sărise prea departe de trunchi
de-n vene rar îmi mustea seva lui

tăcerea nu o repurta nici în somn
mereu se plângea de vise cu omoruri,
încă n-a murit, Dumnezeu să-l ierte...