Suferința vroia să-și facă suflet, a analizat compoziția sufletelor oamenilor, pentru a cunoaște substanța lor, a chemat un demon alchimist, care i-a făurit din substanță demonică un suflet filigranat cu aur.
Suferința a smuls conștiința unui om în comă, și și-a transferat-o ei, a resuscitat gândurile moarte ale unui om ce a experimentat vacuitatea, și le-a personalizat sie însăși.
Astfel suferința a căutat să imite omul.
Un om în care suferința s-a încuibat pe pielea sa, s-a uns cu cremă anti-suferință, însă nu a avut niciun efect, a clamat spiritul, însă puterea sa în exteriorul omului era mai mică, și suferința a căpătat răni minore.
Doar sănătatea poate dilua sau dizolva suferința, însă și ei i-au crescut eritemele bolii.
Ascult suferința cum râde, când eu plâng în interior, și abia acum înțeleg puseele urii.
Suferința îmi cere imperativ să o introduc printre entitățile proprii, și să o consider o parte imuabilă a ființei, eu sper în evanescența ei, cred că e versatilă, lipsită de forme, și îi refuz cererea.
Suferința cucerește subconștientul, și când trec pe tărâmul oniricului, suferința îmi generează un coșmar sinistru, grotesc și înfricoșător.
A doua zi am acceptat suferința ca una dintre entitățile proprii, însă ura mea față de ea a crescut, până la o aversiune maximă.