Un om mândru în contact direct cu un om umil, își mânjește demnitatea, pe când mândria lui sfâșie umilința celuilalt, și din contactul discrepant amândoi pierd, omul mândru își corodează dreptatea, pe care o credea infailibilă, iar omul umil se consideră înjosit, când simte în el corpusculi de mândrie proveniți din contactul cu omul mândru.
O prea mare mândrie poate părea înfumurare, iar o prea mare umilință e înjositoare.
Încerc să-mi stopez graba înspre niciunde, și să mă mișc ordonat și precis ca un ceas complex care are două părți, una mecanică și alta electronică, îmi analizez mișcarea, și constat că se îndreaptă înspre misticul având acces la transcendent.
Când mă opresc ca și cum mi-aș fi descărcat bateria, gândurile o iau înainte, mă părăsesc, până când rămâne din mine doar conștiința.
Vizualizez gândurile într-un viitor hașurat pe care eu l-am parcurs deja, și m-am întors înapoi în prezent, iar destinul mi-a provocat o amnezie, încât mi-am uitat viitorul.
Când gândurile rămân în urma corpului, mintea însoțește gândurile, iar în locul ei se încuibează vacuitatea, și atunci sufletul preia conducerea corpului, însă mă avertizează că are apetență către escapism.
Am surprins un gând care se copula cu o idee, ideea a rămas însărcinată și a născut un concept hibrid, cu malformații de mutant, iar conceptul a început să țese gândurile în pânzele de păianjen ale anomaliilor, și am fost nevoit să-mi resetez mintea, care a produs o nouă generație de gânduri impotente și sterile, făcând din mine un sfânt, pliat peste un om laic.
Astfel sacrul și profanul s-au amestecat, iar caracterul mi-a devenit ambiguu, incert și confuz.