Mă doare distanța de la sine la suflet, și de aceea o umplu cu imanența, ce este esența ființării unui om care crede în gestalt, și care face din gândire o preeminență în raport cu materia din care e construit omul.
Inferioritatea materiei necesită ajustări, cizelări și prospețime, pe care gândirea le operează în corpul, care în lipsa ei este amenințat de descompunere și alterabilitate.
Când sunt fericit, înseamnă că distanța dintre sine și suflet s-a redus la 0, și sinele coincide cu sufletul și cu imanența, iar când sunt nefericit, pe distanța dintre sine și suflet se interpun toate celelalte entități ființiale ale omului.
Omul cu structură flexibilă are un psihic robust, rezistent la asalturile vicisitudinilor, care preface calamitățile spirituale în conjuncturi favorabile. Psihicul non-labil al unui om rațional, cu gânduri pragmatice, având esență volițională, comunică în mod reciproc avantajos cu spiritul, ce-și asumă viața și destinul omului, căruia îi oferă libertatea în doze minime, din care omul își creează liberul arbitru, atingând întotdeauna punctele nodale având influență asupra existenței omului.
Mă întreb uneori dacă lipsa psihicului nu ar fi mai tonică și sănătoasă pentru om, căci în psihic se adună și înmagazinează patologicul, morbidul, maladivul, angoasa, ipohondria, nevroza, neurastenia și psihoza.
Dacă nu am avea nimic negativ în noi, defectele ne-ar părăsi, am avea numai calități, care ar atrage bunătatea maximă în spațiile ființării, iar divinul ar accepta să locuiască în noi, am abandona dimensiunea telurică și am deveni oameni divini. O nouă specie s-ar crea astfel, în care fericirea ar sări veselă dintr-o viață în alta, necontaminată de suferință, și în care omul ar evolua în jurul vocației sale.
Însă asta este deocamdată o utopie.