pescuiam nu de dragul de-a rupe gura la pești
sau de-ai simți cum se zbat în timpul drilului
la capăt de linie
ci de-a fugi de năvala de gânduri stresante
adevărate pichamere-n tâmple
nu e medicament mai bun ca liniștea dată
de curgerea apei
acel ceva viu alinător peste clipe
ochiul îți fuge de la o plută la alta
stă la pânda tresăririi vârfului de lansetă
și mintea-ți golește
acolo pe mal ghemuit în scăunelul pliant
rupt de lume te simți parcă sclipire
de rază-n minusculul val...

ca orice pescar amator reveneam mereu și mereu
în același loc unde-am avut prima frumoasă captură
un cot de râu unde curenții formează o dolie
loc ideal și pentru pești în căutare de hrană...
la douăzeci treizeci de metri de mal
în scruntarul meandrei erau ieșite din ape
două vârfuri de bolovani
oricât de devreme veneam pe ele
erau doi pescăruși mai pescari ca mine și mai matinali
erau cred pereche plecau
în zbor împreună la căutarea de stoluri de
behlițe și când unul vedea îl chema
pe celălat printr-un țipăt
plonjau și cu peștișorii în cioc se-așezau
pe cele două vârfuri și se-nfruptau
aruncam și eu momeala acolo și
iute simțeam zvâcul...

în ziua aceea (de n-ar mai fi fost) mi-am zis
unde sunt peștișori sunt și răpitori și-am pus
montura de știucă cu plumb greu de opt grame
la capăt de fir să pot controla mai bine distanța
în mai puțin de o oră am pus în minciog
două știuci și-un avat
fiara ancestrală din mine era în extaz...

tocmai pescărușii erau două bărcuțe albe când am lansat
n-am vrut
dumnezeu îmi e martor dar plumbul a lovit
pescărușa în cap
doar a schițat în clipa fatală un salt
și s-a stins cu aripile deschise pe apa
de viață ai ei devenită apa morții
purtând-o în largile cercuri de dolii
pe deasupra țipa pescărușul și
ea nu-l mai auzea...

năuc am strâns firul și laș am plecat
speram doamne cum mai speram să-ți revină
dar nu
a luat-o șuvoiul și-a dus-o-n aval
cu bărbătușul deasupra strigând-o...

zicem când ne moare cineva drag
c-așa a vrut domnul și dumnezeu (doamne de ce)
pescar și el peste ani într-o toamnă a lansat
ca și mine lovindu-mi cu plumbul uitării
consoarta în cap luându-i știrea de sine...

poimâine se fac opt luni de când apa vieții s-a făcut
pentru ea Styx și eu sunt pescărușul ce țipă
în sine dureros și zădarnic...

mai sper doar atât că dumnezeu punând în balanță
greșalele noastre mă va ierta
cum și eu l-am iertat
c-am săvârșit cândva
făradelegerea uciderii nevinovatei pescărușe...