Letargia provocată de inactivitate, îmi măsoară amplitudinea și intensitatea spleenului, și acesta manifestă idiosincrazie la febrilitatea, fervoarea și fecunditatea creației.
Spleenul este invers proporțional cu hărnicia, ce are propensiune la activități fizice multiple, căci hărnicia nu suportă lehamitea, care este o comoditate afectată de stări de greață, și cu atât are mai multă repulsie la spleenul care împroașcă cu plictis diform și grotesc viața căreia hărnicia îi conferă sensuri infatigabile.
Spleenul își exhibă urâtul amestecat cu plictis în proximitatea unei stări fragile, și o înspăimântă, iar starea labilă se înfășoară în substanța unui eu puternic, care a acceptat să o protejeze cu promisiunea ca starea să-i insereze beatitudinea, atunci când este traversată de aceasta.
Spleenul a deteriorat entuaziasmul și a anemiat satisfacția, i-am pus o oglindă în aria lui de mișcare, și am fost îngrozit când i-am văzut fizionomia, căci semăna cu un diavol pocit. Ȋnfricoșat, am spart oglinda, însă imaginea lui sinistră și grotescă mi s-a încuibat în ochi.
Sleenul are consistență de plictis degenerescent, și coboară ființa în genunea degradării, în care se vede spectrul avortonilor, de aceea să diluăm substanța spleenului cu substanță volițională, și în urma reacției chimice, spleenul se va transforma prin transsubstanțiere în chef de viață, satisfăcând ființa, coagulându-se în jurul distracțiilor, hobby-urilor și vocației.
Dacă spleenul ar fi logic, nu ar mai fi o stare neplăcută de indispoziție, lehamite și plictis, ci ar deveni, mai grav, o ipostază a vieții.
Spleenul a calmat zvârcolirile suferinței, inserând în ea substanța hidosului, și suferința a căpătat forme dizgrațioase, scabroase și grotești, a înspăimântat eurile, care, când se priveau într-o oglindă ce transforma imaginea dizgrațioasă într-o imagine colorată cu frumusețe, se vedeau în forme fluctuante ale esteticii.
Spleenul își plimbă fantasmele sinistre într-o realitate, care, speriată, s-a refugiat în lucruri.