mi-am luat camera foto și am fotografiat acoperișul
vecinului de departe
să fi fost vreo 25 de metri doar
țineam din răsputeri aparatul fix cu dreapta
ba chiar și cu podul palmei stîngi
lumea se balansa ca un pendul
distanța mă trăda, mai mai să iasă timpul tot din cadru
vîntul îmi fura universul, orașul și stropii de rouă de pe frunze
ei fiind pesemne cele mai grele lucruri de ridicat în văzduh
eu eram oricum prea mică, prea ușoară, prea legată
de toate cele vizibile cu ochiul
liber
ceasul meu se lupta să bată secundele și să îmi măsoare pulsul
cu ciocanul de pe acoperișul vecinului
uitat acolo din întîmplare