După un timp am deschis fereastra. Aerul era rece, străzile umede, cerul opac. Nici urmă de stele sau de înalt în care să te arunci cu gândurile. Nici măcar viitor nu era. Și oricum viitorul e doar percepție, dar nu la asta mă gândeam, de fapt nu gândeam în sensul profund, aveam o senzație de sfârșit, se-ntâmplă ca după un moment agitat, odihna să pară un fel de final, dar nu era doar atât, era...

Am visat că murisem, fusese un atac, o ambuscadă, fără sens, ca-n vise, și-a trecut ceva până să realizez că oricât mă zbăteam să fug, fugeam pe lângă sau prin evenimente.
Cînd mi-am dat seama, ajunsesem pe colina unui deal. În văi, foarte departe de locul meu, soarele se întrecea cu ceața. Fâșii rupte de soare, divulgau porțiuni de pădure și case izolate. Peisajul plutea în muțenie, nici o pasăre, nici un freamăt de vânt, o tăcere desăvârșită. De moarte.
Ghemuită în vîrf, simțeam că dacă m-aș fi putut desprinde de ceea ce fusesem sau aș fi crezut că pot fi, de dorințele neîmplinite, de călătoriile nefăcute, de oameni și surâsul lor, de iarbă și flori și toate câte m-au făcut să sufăr și să iubesc,
dacă m-a fi putut desprinde, aș fi putut fi ca ceața. Mută și ușoară. Aș fi plutit și, poate, aș fi cunoscut un alt sens al ideii de a fi.
Dar nu am putut. Regretul, ca o durere fierbinte și blândă, a crescut rapid în pieptul meu, sufocându-mă.
M-am trezit și după un timp am deschis fereastra.
Râul curgea, cerul era opac. Cu obrajii fierbinți, sprijiniți în palmele reci, ascultam:
clipocit de ape, câini lătrând, mașini trecând, țipătul unei păsări de noapte.

Eu nu voi mai fi aici.

Turnul vechi, se va învechi și mai mult, puii de porumbei vor face alți pui de porumbei, în timp ce, perechile de părinți pescăruși vor aduce, din neștiință sau din neglijență, ofranda lor unei primăveri capricioase. Un trup pufos căzând din înalt.
Nori uriași, fulgere și tunete vor zgudui acest cer și acest pământ pe care l-am avut, apoi soarele arămiu îl va încălzi în după-amiezi de vară toridă când toate-s letargice. Pași, alții decât ai mei, se vor pierde prin ganguri, pe faleză, prin ierburi și nisip, rătăcind după cine știe ce credință.
Pinului de lângă turn îi vor tăia în fiecare an crengile rebele, ele vor crește iar, până când nu vor mai crește deloc, fie pentru că se va ajunge la concluzia că trebuie tăiat, fie pentru că se va usca. De bătrânețe.
Dar eu nu voi mai fi aici să nu-l văd.
Veche poartă a unei pieți apuse, din care acum se văd palid câteva fresce, va deveni ruină. Clădirile pline de umezeală, invadate de mucegai vor fi renovate în culori vii. Vor străluci un timp chiar și sub ropotul ploilor, dar vor plăti pentru aroganță. Mucegaiul e ca o boală cronică.
Măslinii vor rodi ani mulți, chiar zvârcolindu-se disperați sub puterea vântului, creînd panică sau melancolie în sufletul celui care-și va arunca ochii pe ferestre la o oră târzie, oricine ar fi el, altul decât mine. Altul decât mine va zâmbi, poate, privind jocul mortal al fluturilor de noapte în jurul vechilor felinare și umbra șopârlelor transparente pândind răbdătoare.
Și va simți tihnă chiar și când rafale incredibil de intense vor potopi sticla geamului, ropotind.
Iar râul, râul trezit la viață, umflat cu viață, va căra către mare bucăți de piatră, lovindu-le surd de zidurile casei care va vibra, așa cum vibrează un suflet lovit intens și repetat. Adînc.
Da, va simți tihnă atunci, căci e la adăpost. Va trăi senzația că e stăpân pe clipă și ce iluzie când va descoperi, la fel ca și mine, că nu ne aparține nici locul nici clipa.
Că trecem doar, cărând după noi bagaje inestimabile și inutile. Că fără ele am fi muți și ușori, ca ceața.

De la "Cronache del Mare" ieșea fum. Se-mprăștia difuz, strecurîndu-se printre ganguri. Nu trecea nimeni.
Doar eu.