Cîteva propoziții despre distincția dintre abstract și concret, în special din punct de vedere ontologic și al ipotezei non-emergenței unor fenomene.

Desigur, poate știați, cunoscîndu-mă din ceea ce am scris, că mi-a fost mereu plăcut să citesc filozofie și chiar să construiesc logic sisteme de concepte pentru propria mea iluminare și înțelegere a frumoaselor teorii construite de diferiți bărbați filozofi. Ce poate fi mai plăcut pentru intelectul unei femei decît tentativa de înțelegere a filozofiei, din moment ce femeia intelectuală exact asta este: un fel de anti-inventator, anti-creator de geniu, anti-mecanic priceput etc., adică spiritul ei este creat exact pentru înțelegere logică și sinteză a teoriilor mai mult sau mai puțin fertile ale contrapărții sale masculine? Femeia nu creează nici măcar teorii filozofice, ea le cuprinde și le înțelege, le fundamentează în pîntecul gîndirii sale fenomenal de logice adesea. Femeia e pacea, bărbatul e războiul. Femeia e tautologia, bărbatul e sfînta incoerență. Femeia citește, bărbatul scrie. Femeia e matricea, bărbatul e fermentul. Etc.

Prin urmare, în ultimele mele luni de viață, fără a avea ocazia de a citi și reciti istoria filozofiei și temele ei majore în cărți sinoptice (încă mai sper că voi reuși să găsesc răgazul și posibilitatea), am rătăcit în teorii și axiome personale, presupun că deja cuprinse în tomuri filozofice, cu tendință de înclinare spre metafizică și ontologie adesea (veche meteahnă).

Vă propun spre lectură începutul unui micuț studiu personal, de fapt doar o introducere, mai înainte de a citi eu cele menționate mai sus, în scopul de a scrie cu mai multă fluență și utilizînd concepte filozofice deja acceptate sau uzate. Adică, nici mai mult nici mai puțin decît un simplu joc de diletantă, fără pretenții de incizie dură în adevăr, dimpotrivă: o problemă deschisă, care lasă loc interpretării, pentru a nu distruge coordonatele unei firești fenomenologii. Așadar, toți cititorii mei au înțeles deja, presupun, că îmi place să mă joc cu cuvinte abstracte sau livrești și că jocul are proprietăți apotropaice.

Iată prolegomenele mele, cu oarecare redundanță:

Deși recunosc dimensiunea finită (prin definiție) a substratului biologic al intelectului uman, prin aceeași oportunitate oferită de lucrurile definite recunosc și existența infinitului în timp și spațiu, în mod paradoxal.

Întrutotul corect: findcă sîntem oameni, nu putem transcende sistemul noțional propriu. Dar, prin natura perfectibilă sau evolutivă a gîndirii, ne bizuim pe un continuum spațio-temporal, asemenea axiomei că ”nu se putea alt-minteri” – o congruență între determinismul strict și surplusul, excesul de utilitarism.
O line de graniță între abstract și concret echivalează cu închiderea într-un ciclu a acestui incert și dogmatic continuum spațio-temporal. La un anumit punct alfa și omega – fie o trecere a spiritului în ființă ori în neființă, fie un alt fel cataclismic de transcendere – se traversează brusc o stare de unire sau identificare a contrariilor.

Astfel, apar echivalențe între infinitul fărîmițat sub puterea unor performante microscoape și infinitul de asemenea mărit de puterea cea mai mare macroscopică, deci o identificare prin confuzie a lui Yocto și Yotta (10 la minus 24 și 10 la 24 în sistemul metric al unităților) sau oricare altă uniune între unități de măsură situate simetric față de axa oglinzii, anume nimicul sau neființa.
(Așadar ioc sau iotă, deci nici materie, nici spirit ori vorbă, sau poate o magmă fecundă de haos multivalent)

În același punct de abstracție geometrică se află unirea sau dezlipirea celorlalte perechi de contrarii – de exemplu abstracta clipă și abstracta eternitate și, prin contiguitate semantică sau inducție lingvistică, ajungem la tema pe care mi-am propus să o dezvolt și anume trecerea de la concret la abstract și de la abstract la concret, ce poate fi săvîrșită doar în cadrul miracolului biologic omenesc (și chiar de omul însuși dezlegată), atît cît avem cunoștință.

Prin non-emergență înțeleg exact faptul că părțile unui obiect sau fenomen – alcătuite din spirit și materie bine organizată fără excepție – nu se mai reașează, nu se mai reconstruiesc, ci trec dintr-un infinit mare într-unul mic și reciproc, indiferent de dimensiunea spațială sau temporală la care ne referim. Indiferent de substanță, de aparență. Drumul diferențierii spiritului uman merge în spirală, indiferent de sensul ales. Treptat, apar alte și alte cadre de referință, pînă cînd, efectiv, alchimia întregului periplu nu mai este posibilă. Probabil vă gîndiți mai simplu că mă refer la moartea biologică a unui spirit, dar în realitate traduc aceasta în finitudinea care e necesară existenței infinitudinii, fiindcă ambele contrarii, ca orice fel de contrarii, se susțin și se generează reciproc.