Azi e 14 mai
și m-am gândit să-ți scriu, să-ți spun ce-am mai făcut
de când te-am lăsat pe străzi, pe trepte, pe nisip și în valuri
sub soarele dogorâtor
de miercuri dimineață.

De-atunci mi-a crescut părul și mai lung
iar ochii mei au devenit din ce în ce mai negri.
Am înlocuit sucul din Casablanca cu bere
sau votcă cu vișinată în diminețile de sâmbătă.
Am fumat foarte mult o perioadă.
Te-am desenat, te-am pus în versuri,
și te-am și vizitat de câteva ori –
în drum spre tine furam corcodușe verzi din copacii de la marginea gardurilor.
Te-am visat.
Am vorbit cu tine-n gând și te-am întrebat ce mai faci.
M-am îndrăgostit.
Am privit anotimpurile cum se scurg de la geam.
Am plâns.
Am vorbit despre tine adesea.
Am cunoscut oameni, m-am urcat în trenuri,
am visat cu ochii deschiși
și în cele din urmă mi-am făcut bagajul.

Te-am lăsat suspendat între banca de lemn,
bucătăria ta mică unde te așteptau două ouă fierte,
soarele de mai și luciul Dunării
și pe lângă gardurile cu corcoduși.

Ce-a urmat după și ce este acum ar fi mult de povestit -
și oricum nu ar avea niciun punct comun cu tine.

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost sa plecăm împreună,
dacă am mai fi vorbit
sau dacă ai fi fost lângă mine la marile dezamăgiri
și marile bucurii și marile emoții.
Dacă mi-ai fi sărutat obrajii în rochia albă de mireasă.
Dacă mi-ai fi adus un cadou de casă nouă
în timp ce eu ți-aș fi adus magneți de frigider
din țări pe care poate le-ai fi vizitat și tu.
Ce sfaturi mi-ai fi dat?
Și mai ales -
unde te-ar fi dus viața?

În schimb tu ai rămas în atelier, pe holuri și în curte,
pe bulevardele întinse,
pe curba făcută de șinele tramvaiului la Barieră,
pe scaunele de plastic de la terasă,
la vernisaje,
pe aleile dintre blocuri,
pe străzile bătute de soare,
pe nisipul fierbinte,
în apa murdară și mâloasă
și la capătul străzilor cu corcoduși la garduri.
Ai rămas acolo unde te-am lăsat acum 17 ani,
după ce te-am văzut ultima dată
pe 14 mai,
miercuri dimineață.