agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1628 .



Glafuri pentru Pasărea-Nevăzduhului
personale [ ]
= dialog imaginar cu Constantin Brâncuși =

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-03-18  |     | 



Un dialog imaginar cu Constantin Brâncuși

În ziua aceea, mă dusesem să caut cea mai frumoasă bucată din lemn. Știam, trebuia să ies într-o altă pădure și în zona de lemn, să găsesc poate o femeie sau o pasăre. Să o văd, de fapt, acolo, în lemn, cum mă așteaptă, foarte tare, ca să o dezvelesc privirilor și să o vadă și ceilalți. Deși, eu de obicei caut cea mai permisivă bucată de piatră. Doar mie mi se arată, deocamdată, de obicei, numai această pasăre, numai această femeie, numai această coloană a infinitului. Și simt că făcusem bine și că îi dezvelisem coastele, pe fiecare, până când femeia mea s-a făcut, în ea însăși, infinit.

De am așezat-o, acolo, în locul cu liniște al orașului aceluia și nu am spus nimănui nimic, despre ea. Că văzusem, deja, femeia în infinit. Era, acolo, un fel de poartă care o păzea, care păzea infinitul. Iar infinitul era coloana cea mare, pe care nu demult am cam terminat-o și de care sunt foarte mulțumit. Sunt sculptor și aceasta nu degeaba. Și mi-am spus că, nu degeaba, Dumnezeu a lăsat la urmă femeia, pentru că Dumnezeu ascundea, de fapt, femeia, de mai de la începuturi. O văzuse, deja, Dumnezeu, în coasta bărbatului, pe femeie. Așa cum am văzut-o, și eu, în lemnul acela foarte deosebit, care mi-a arătat cum era, de fapt, femeia aceea. A văzut-o, mai la început, Dumnezeu, în coasta bărbatului, pe femeia perfectă, și atunci Dumnezeu a fost sculptor. Și a tras-o pe Eva afară din Adam și tocmai din coaste.

Care, știți, se aseamănă... Cu tot ce spun eu aici, deși nu similar. Cu Coloana mea, a infinitului, despre care, însă, eu, cât am trăit, nu am spus nimic la nimeni. Sunt un mare tăcut. Sunt așa cum sunt pustnicii.

Mă așez la Masa tăcerii și nu spun prea multe despre cum am văzut femeia, odată, sau coasta lui Adam și cum a văzut-o Dumnezeu. Cum a vizionat, El, acel infinit.

Sunt un foarte mare tăcut. Abia am acest scaun, de piatră. Să mă lăsați, așa bătrân și ostenit, cum e și Dumnezeu, ca să stau pe el... Și să mă odihnesc... Măcar un timp tăcut, să mă lăsați să mă odihnesc, așa și cum trebuie. Apoi, vă spun iar de păsări și despre săruturi, despre femei frumoase care sunt păsări și care sunt coaste foarte perfecte și nedescoperite, decât de Dumnezeu și, în special, de bărbatul ales. Despre femei care sunt perfecte, ca și cum nu ar fi decât infinit, nedescoperit de niciun sculptor din lume și de nicio privire nepotrivită, probabil. Pasărea Nevăzduhului este, de fapt, o femeie. Aceasta este taina și îmi pare rău că nu am sculptat, în lume, mai mult. Orice creator are, știți voi, acest regret, că nu se poate lua la taclale cu timpul sau cu Dumnezeu. Orice creator are nevoie de timp, să mă lăsați pe scaunele acestea de piatră, de la Masa mea cea tăcută, pe care mi-am făcut-o, ca să mă odihnesc...


Varianta lirică:

Glafuri (pentru pasărea Nevăzduhului)


Motto scris personal:


*Rost de temple și tămâie pe la cumpeni negăsite
*de demult, priveam în zare inul cum se legăna
*poalele bătrânei mele când lânița o-împletea
*cam așa ar spune - bardul - numai vrute și icnite.
*Las să zacă jos penelul, în cerneală să se joace
*nu-mi mai săruta păcatul, de nu place cum îți scriu!
*dacă blânda ta pedeapsă nu înseamnă de pustiu,
*tu ridică-mi gura moale dacă vorba nu ți-o place...
*Pe un jilț să cad cu tine, doar spoieli cu piramide
*ne-or încape viitorul și în carne-mi pun parfum;
*până când zăpada moale ne-o împinge de pe drum
*ca să-ți las misivă,-n versuri, despre lumi, vii Atlantide...



În zadar, să trecem mâna pe unde respiră lemnul
Inima cea mult prea veche, nu ne va lăsa femeia
Ca să treacă, să se zvinte, prea real, vedem scânteia
Ea, din lemn, n-o să mai iese, dacă îți așezi îndemnul:
Ieși, te-arată, iar, în lume, de ești evă, de ești carne,
Lasă mâna să te vadă, în sculpturi, prea vii, te-arată!
Din pădure, nu ieși-voi, că sunt mândră, prea gătată,
Și nu vreau ca păru-mi molcom să se-arete din lucarne...
Ieși, odată, că te vede, iar, un sculptor și te scrie
Cu-a lui mâna ne-ntinată! Să se-ntine, azi, pârâul
Din pădure nu ieși-voi, lemnu-i tare, ca o cruce!
Nepăsarea ce se-arată nu destinul greu îl duce
Ci eterna mângâiere a pădurii și tot râul
Ce mai dă să cadă-n mare... Ce durere... Izbăvire...
Cu un pas, mai roș ca Eva, însă numai merișoare
Sunt la mine-n pumn, și-s paseri, care-mi cântă liberarea
De departe, vate vântul... Și se umflă, blândă marea
Căci din lemne, niciodată, n-o să ies și nici spre soare!
Că mi-e Dumnezeu pădurea, eu mai mult nu vreau cântare!
Și tot trunchiul mi-e pădure, iar pădurea mi-e femeie
Pas arhaic și prea sfinte căutări de lumi havaie
Îți iau stelele, în mână, și-s la mine-n trup de sare
Că-s mai mândră de nu află a ta mână cine suntem
Eu cu trunchiul cel devreme mult nainte prea sfințit
Soarele mai stă să cadă, să se ducă-n asfințit
Dară eu, mai mult ca Eva, mă voi arăta în punte
Puntea-i mare, îți iau stele și le umflu, în pădure
Pasul căprioarei dulce, mai nainte ne era...
Parcă cântă iar un bucium... Parcă urlă cineva...
Lasă sculptorii în lucru, să te văd, sălbătăcită
Și să te găsesc pe unde murul tău mai are mure...

Grea e lumea... Numai cruce, scot, cumva, din mini, papucul
Unde-ncepe, trist, pădurea să se-arate, trist, cu lumea...
Mărg, hamadriada soră și-am văzut, de-aici, minunea
Dar am stat mult prea departe, și cu lupul, și cu nucul.
Grele-s crurcile, în lume, și o fată numai humă
Dar copacul plin de stele, El o ține spre pădure
De vei vrea, aici, veni-vei, pe la locul ars, cu mure
Îmi vor arde, azi, pădurea... Mâne-i arsă, da mi-e mumă!
Și nicicând, din lemn, să iasă numai fumul... Să se-arate...
Îți dorești încă femeie? Sau ți-e visul, să pierzi, tot?
Stai mai lesne, mai departe, așa tâmp, așa netot
Ce Cristal îmi e pădurea... Câtă râvnă are-n coate!
Să mai ies... de mii, sunt anii... La răstimpuri... și niciunde
Că acolo-mi e bărbatul, liniștit, plângând pe-un val...
Să îl văd doar o secundă, cum își caută un cal
Ca de mine, iar, să fugă... Că e trist și îl pătrunde...
Căci tristețea lui e aspră... Îl lovește pe la oase...
Îl pătrund cuțite blânde... Ieși, femeie, din pădure!
Ieri, stăteam și numai plânsă, și din ochi să-mi cază rouă
Dacă eu, zadarnic, plânsă, n-aș fi vrut să stau, prin case!
Să te prind, de vii la mine, cu mânuțele-amândouă...
Dară lumea, veșnic tristă, și prea dură cu copiii...
Chiar de țin, mânuței, stele, să le cote, toți, prin lemn!
Nu le lăs, din mâna mică, la păcatul nu te-îndemn!
Că nu-s Eva anodină, ci-s mai mult, și sus mi-s fii!!
Ci tu lasă, blând, pădurea, să îmi ție răsăritul
Cu trei galaxii pribege, ce din coadă or suna!
Lasă-mi, azi, mie, tristețea... Să o văd... Dacă-oi putea
Lasă omul meu, bărbatul, cum la păsări ciripitul...
Și, mereu, să-mi vină blânde însoțiri cu trandafirii
Pentru fete, mult curate, și la inimă, păpuși...

Eu oi sta, aici, zadarnic, cu pumniții, iar, la uși,
Și durerea neîmplinirii mai presus de vrerea firii...

”Te iubeam, târziu, Femeie, dar mi-s ulițele grele
...Te știam mai de departe, cum stăteai, tot prin păduri
Tu mă lasă, șapte sate, să tot cote, împresuri!”
Că mi-s veche ca pădurea, fără de păcate-n cele...
Câteodată las pe sânu-mi ca să cadă doar durerea!
Mi-s mai singură ca noaptea care n-are nicio stea!
Crezi că noaptea asta este, fără niciun astru-n ea?
Io-s mai tristă și subțire, suferința-mi ca și fierea...
Dar mi-s albă și frumoasă, iei, pe sânu-mi te-am ținut...
Sau poate, tâziu, visat-am, în pădure, c-am țesut...
Și ieșeam cu pasul tinăr, cu izvoare după mine
Și c-un rând de stele albe, să te cheme la sulfine
Și-apoi, dacă treci străjerii, numa-n bine te-am ținut.
Sus, sunt stele căzătoare, sus e steaua mea de mai!
Te-am iubit, încât pădurea se făcea că nu mai ține
Doar lumina cea mai mare, în copaci și pe la mine
Nu făceau vreun pic de umbră... iar, pădurea îmi e rai!

Dar nu pot mai mult a hire... Și-atunci stau, împresurată
Doar de păsări când sunt trilul ce, mai ieri, îl ascultam
Și te văz într-o oglindă și în, spun, cuminte ram...
Stau și plâng pe lângă mure și mănânc... o ciocolată.

Cred, visez că stai cu mine în nuntiri de diamant
Dar mai mult, mereu cu mine, în colibi cu iederi moi...
Te cotam cum ți-era fața la verdeți cu patru foi
Doar când cerbul se arată.. cu un pas mirobolant.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!