Aveam doar câțiva ani. Câți, nu mai știu. Primele mele amintiri sunt disparate și nelegate între ele. Nu pot să-mi amintesc o poveste întreagă, doar frânturi de imagini și sunete, chipuri și cuvinte. Văd casa bunicilor, chipurile lor brăzdate de riduri și arse de soare, mâinile lor crăpate de muncă, prispa de lut pe care stăteam și visam ceasuri întregi cu ochii deschiși.
Peste drum, o grădină a vecinilor, străbătută de o cărare, împrejmuită cu gard, care ducea la Someș. Drumul meu cel mai drag, pe care-l străbăteam și cu ochii închiși, de câte ori simțeam nevoia să fiu singur pe malul apei și să lenevesc la umbra arinilor și sălciilor plângătoare, ori să mă scald în mica știolnă, puțin adâncă, împrejmuită cu piatră de către bunicul, anume făcută ca scăldătoare pentru mine. Îmi erau dragi copacii, de orice fel. Dar cel mai drag mi-era puiul de mesteacăn descoperit de mine pe malul abrupt al apei, gata să fie luat de valurile agitate care băteau malul, mai cu seamă atunci când apele creșteau și veneau învolburate. Mi-era tare teamă pentru el că-l va lua apa într-o bună zi, așa cum stătea într-o rână, cu jumătate rădăcinile afară, spălate de valuri. Îngrijorat de soarta lui, m-am pus pe lucru cu mult entuziasm și am făcut un mic zid din pietre legate cu mortar de argilă vânătă scoasă din malul apei, așa cum am văzut că zidea bunicul la grajdul de vite, ori la șura cu fân. Am umplut apoi mica împrejmuire de piatră cu pământ, adus cu găleata din grădina vecinilor. Acum puiul meu de mesteacăn era mai drept și cu rădăcinile bine protejate de pământul gras și negru de grădină.
Puiul nu era mai înalt decât mine, dar creștea de la o zi la alta văzând cu ochii, încât de la o vreme mă întrecuse și trebuia să privesc deja în sus la ramurile lui frumos arcuite ca aripile unei păsări măiastre și la frunzele mici, lucioase și tremurătoare în bătaia vântului. Cel mai mult mă fascina coaja lui albă și lucioasă, fină ca mătasea. Mi-era ca un frate. Îl mângâiam și-i vorbeam tot timpul. Mai cu seamă când aveam momente de tristețe, mă jeluiam lui. Și el tremura ca de obicei și-i simțeam ființa vibrând ușor, ca și cum ar rezona din tot sufletul lui cu sufletul meu melancolic.

Am crescut și eu, am devenit flăcău, dar mesteacănul meu m-a întrecut cu mult, acum era un copac în toată legea și nici un puhoi nu-l mai putea dezrădăcina. De-a lungul anilor am sporit zidul de piatră din jurul lui și mă uitam cu mândrie cum stătea drept și nemișcat în bătaia valurilor furioase, atunci când Someșul creștea și venea murdar și învolburat de la munte.
Lui îi destăinuiam toate stările mele, lui i-am mărturisit prima dragoste, primele dezamăgiri, primele reușite școlare. Lui i-am împărtășit și visele mele. Lui i-am spus cu mândrie când am reușit la facultate. Și el parcă se bucura, odată cu mine, foșnind din frunzele tremurătoare. La el reveneam negreșit de câte ori mă întorceam de la facultate în vacanțe, lui îi ofeream o caldă îmbrățișare, după ce-mi îmbrățișam mai întâi părinții, pentru că bunicii plecaseră între timp în călătoria cea fără de întoarcere.
Lui i-am încredințat toate gândurile și hotărârile mele. La el m-am dus când am decis să mă însor. El a știut asta înaintea părinților mei. Împreună cu el m-am bucurat de nașterea fiecărui copil, la el mă întorceam de multe ori seara când veneam rupt de oboseală de la muncă. Toți mă vedeau mergând des pe malul apei și vorbind cu mesteacănul singuratic, cum aș fi vorbit cu un bun prieten, dar îmi înțelegeau ciudățenia ca pe ceva nevinovat, cunoscând și felul meu de a fi, mai însingurat, mai melancolic, mai romantic.

Cu el deodată am îmbătrânit. Mă uit la scoarța lui deja crăpată pe alocuri, cu cioturi și cuiburi de furnici, la unele crengi desfrunzite, uscate și rupte, și mă văd și pe mine, cu fața mai trasă, crispată, cutată de riduri și obosită de viață, cu părul rărit în creștet și ochii mai triști. Suntem la fel, eu și prietenul meu, mesteacănul, încât mă bate tot mai mult gândul că, așa cum am trăit o viață împreună, așa vom muri cândva, cam în același timp.

Plecat o vreme în străinătate n-am mai dat pe la mesteacănul meu de pe malul Someșului. La întoarcere, după toate formalitățile din familie, ar alergat într-un suflet la râu, să-mi revăd prietenul de o viață. Dar mesteacănul nu mai era. Am simțit că se prăbușește lumea și eu cu ea. Cineva îl tăiase cu drujba și mai rămăsese doar cioata din care încă mai curgea seva ca un șuvoi de lacrimi. Am căzut în genunchi și am îmbrățișat cioata udă de seva limpede și dulce. Într-o asemenea stare cred că aș fi fost capabil de crimă și l-aș fi sugrumat ca pe un pui de găină pe cel ce mi-a retezat fără milă mesteacănul meu. Dar nici nu am vrut să aflu măcar cine a înfăptuit grozăvia, ca să nu ajung să fac și eu cine știe ce grozăvie la rândul meu.

Am fost multă vreme ca prăbușit în mine însumi, parcă nu mai aveam nici un sprijin în viața asta în care m-am sprijinit mereu de mesteacănul meu. Copiii, văzându-mi starea de plâns, au încercat să-mi facă o bucurie și au adus de la pădure un pui de mesteacăn de toată frumusețea pe care l-au plantat lângă rădăcina celui retezat. Mi-era drag pentru că semăna cu celălalt, cu puiul meu din copilărie. Dar nu mai era același lucru. Micul mesteacăn abia își începea viața, eu mă apropiam de sfârșit, mai ales acum că a sfârșit și bunul meu prieten de-o viață.