În epoci anterioare celei moderne ritmul și rima erau mai des uzitate în poezia lirică sau epică, în teatru și cu alte ocazii, din mai multe motive. Lanțurile de reacții posibile alcătuiesc un fel de ciur rotit cu mare viteză; diverse efecte psihofizice sunt determinate de diverși factori de natură psihică sau fizică. Stimulii și efectele lor cad prin sită simultan, devin o realitate percepută datorită unor factori de mare complexitate, legați de psihismul global al întregii noastre specii, fiindcă omul nu e determinat doar individual, mai ales în această eră a globalizării informației. Astfel, un cuvânt anume este implicit legat preferențial în aria corticală legată de auz cu alt cuvânt care rimează cu el, care se pronunță ca întreg în mod asemănător (paronime) sau chiar identic (omonime).

Uneori forma similară a cuvintelor determină înțelesuri sau sensuri aproximativ asemănătoare între ele. Ritmul și muzica poemului au astfel impact mai puternic aspra cortexului auditiv și pot duce la o stare de punere în acord a creierului individului – acesta fiind atât mare cât și corabie pentru sinele individului – cu colectivitatea, adică cu acei indivizi din colectivitate care percep aceleași sonorități. Este cât de poate de clar de ce se scriu marșuri militare sau pentru ocazii festive cu rimă. Aceasta explică parțial efectul de amplificare a emoției și percepția ușor modificată a muzicii într-un spectacol cu mulți spectatori. E ca un efect de seră.

Prin legea transmiterii saltatorii – asemenea cu transmiterea impulsului nervos prin teaca neuronului - mecanismele psihice aduc aproape unul de celălalt evenimente aparent izolate, așa precum un om valid merge pas cu pas, nu folosește șenile, patine sau tălpici ca să alunece pe tot drumul. Mersul e o activitate contiguă, nu continuă. Datorită modei trotinetelor cu sau fără motoraș, oamenii par că se deplasează și ei în mod continuu, fără salturi. Așadar poezia cu rimă și ritm se imprimă mai ușor și mai trainic în memorie, fiind fiziologic mai eficientă și are o funcție evidentă de socializare. Un alt exemplu edificator e sunetul unor instrumente tradiționale din orientul îndepărtat, care se asemănă ca sonor cu limba asiaticilor.

Există deci o atracție logică între vocabule similare, se formează adevărate constelații de cuvinte asemănătoare din punct de vedere fonetic, ceea ce poate să însemne că scoarța cerebrală a oamenilor care percep un anumit cuvânt este stimulată în mod similar la mai mulți indivizi. Chiar dacă nu ar fi așa, oricum sunetele asemănătoare facilitează comunicarea. Mulți dintre noi au trăit bucuria, chiar plăcerea citirii unei poezii cu rimă, lucru evident și la copiii preșcolari. Apoi am crescut și am devenit serioși și snobi, crezând că e un lucru prea primitiv să ne bucurăm de poezii cu rimă, din moment ce putem citi poezii fără ritm și rimă, cu ideea că doar sensul subiacent contează în crearea emoției artistice! Lucru evident fals, fiindcă există o proprietate de agregare a cuvintelor cu formă sonoră similară, chiar dacă nu aparțin unor poeme, ele se atrag între ele precum picăturile mici de apă într-o picătură mai mare. Acea bucurie a rimei apare probabil prin faptul că un cuvânt anume stimulează o anumită zonă corticală și astfel cuvântul care urmează, fiind asemănător cu primul, coincide așteptărilor induse de forma sonoră a primului cuvânt. Între un cuvânt și celălalt există o discontinuitate, ceea ce permite memorarea și apariția efectelor primului stimul, fapt care facilitează perceperea celui de-al doilea.

În lipsa unei poezii cu rimă și ritm în sens clasic au existat formule hibride, cu rimă dezordonată, mai puțin elaborată, care pare mai firească, naturală și vine ca o proptea în ajutorul ideilor și emoțiilor din poem. Dacă și aceste rime lipsesc, atunci poetul poate să folosească pleroma cuvintelor fonetic asemănătoare, care conectează sensuri diverse printr-un fel de salt de la o idee la alta. Astfel de lucrătură au de exemplu și poemele lui Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. Alți poeți par să folosească doar ritmul și asemănările semantice, în poeziile lor fiind expuse conexiuni de semnificație puternice – cititorii merg subconștint pe cărări bătătorite, astfel încât plăcerea estetică apare datorită stimulării unor zone corticale aflate de obicei în corelație, datorită lanțurilor cauzale sau de semnificație, formate de-a lungul vieții. Totuși dedesubtul unor sensuri logice ca înțeles poate să existe o corelație datorată exclusiv foneticii. Ceva ce sună familiar pare să fie mai adevărat sau mai bun. Copiii învață să vorbească prin repetiție, în mod mecanic, și tot astfel se fixează în memorie cuvintele, mai înainte să fie racordate conștient la o definiție sau semnificație în propria conștiință.

Cu alte cuvinte, când citim poezii, ele par poezii bune sau frumoase în măsura în care satisfac așteptările noastre, se asortează sau se potrivesc cu engramele cortexului cerebral pe segmente mai largi din populația vorbitoare a unei limbi. Din această cauză și poeziile se uzează moral, chiar și capodoperele, chiar și ele pot fi troienite de vreme prin schimbarea lentă a fondului lingvistic și altor semne și simboluri prezente în societate și determinate istoric. Valorizarea estetică a unui poem e evident legată de un anumit mod de percepție specific unei epoci anume – iar odată cu transformările sociale mai mari se produce o redefinire a liniilor directoare ale perceperii operelor artistice.