A trecut mai cu florile lui albastre,
cu ploi, cu soare, cu ziua de 14,
încă o lună de pus la suflet
ca un polaroid din timpul nostru aici.
Mi-am inventariat orele în agenda cu coperți de marmură
„make this year amazing”
și pe măsură ce dau paginile în viitor le întorc pe cele din trecut
până când viața pare o înșiruire de cadre, mici momente pierdute,
voci, râsete, priviri,
amintirea propriei reflexii în ochii altora.
Imagini nemișcate
ca ochii peștelui străveziu la care țineam,
în dimineața zilei de 25 când l-am găsit mort.
Cu o zi înainte, când încă înota cu burta în sus,
am avut un sentiment acut că inima mea s-a sincronizat cu o altă inimă din alt colț al lumii
iar pe la orele prânzului timpul a stat în loc preț de o fluturare în piept
și un gol în stomac,
suficient cât să facă un salt înapoi, urmat de altul înainte
și să mă separe de mine
și toate semnele pe care le-am văzut în ultimele luni s-au oprit odată cu el.
A fost atunci când inima mea a știut
și știe
secretul.
Peștele încă tremura din branhii atunci
și mi-am spus că trebuie să nu-mi fie frică
și trebuie să am răbdare
pentru că oriunde am fi acum
tot acolo o să ajungem.

M-am întors deci la mine,
așa cum mă știam înainte,
în zilele de mai pe străzile orașului meu,
pe bulevardele lui lungi care mă duceau la liceu
sau jos, lângă Dunăre, la terasele unde mă prindea uneori ploaia,
la Pietre, pe Bază,
în bodegile ieftine și înapoi acasă
în camera mea cu șevalet la geam și haine împrăștiate,
unde-mi scriam visele în alte agende cu alte coperți colorate.
M-am întors cu gândul la liceu, în curtea lui mică,
pe străzile pe care fumam,
lângă persoane pe care nu le-am mai văzut demult
și persoane pe care nu o să le mai văd niciodată,
am trecut cu amintirea prin toate curțile și camerele unde locuiau cândva,
în sanctuarele lor părăsite
prin care le-am pășit cu inima mea elastică
întinsă peste sufletele lor, fără ca ei să știe sau să mă știe
și m-am întrebat – ce vedeau?
Cum mă vedeau toate persoanele prin viața cărora am trecut
și cât de mult era adevărat?
Ce-mi spuneau ochii, cum îmi suna vocea, cum îmi mirosea părul,
ce gânduri am trezit, ce întrebări am ridicat
ce am fost pentru ei
în afară de o amintire
scoasă la licitație la umbra salcâmilor de pe bulevarde,
pe băncile de lemn și aleile dintre blocurile vechi,
o imagine de demult, din viețile noastre de altădată,
din diminețile fragede
și după-amiezele liniștite la mesele de plastic care ne uneau,
în curți și-n camere unde nu mai locuim –
mi-e frică să nu mă uiți,
aș spune când s-ar lăsa seara
și întunericul ar aduce mirosul de flori și fum de țigară,
mi-e frică să nu uiți că am stat împreună aici
și umbrele noastre au îmbrăcat asfaltul –
dar anii ne-au șters urmele,
ne-au golit mesele
și poate o să ne uite și numele.
Noi nu mai suntem aceiași,
timpul ne schimbă la nivel celular
și ar trebui s-o luăm de la capăt ca să ne știm din nou.

„Mereu aveai un aer cool
și conținut,
genul ăla de feeling răcoros, fresh care îți place
și ador feeling-ul ăsta.
Erai așa de drăguță,
eu eram hot head.
Am o imagine cu tine-n cap
pe scările alea din liceu de la corpul B,
fumând,
neagră pe la ochi,
și chill așa cum erai,
sumbră.
Așa mi te amintesc.”

Dacă ne-am putea privi mereu prin ochii altora
ar fi ca și cum ne-am cunoaște pe noi înșine pentru prima dată
iar când ei ne-ar uita, ne-am uita și noi o parte din suflet.

Și acum?
„Acum mi-ar fi greu să îmi dau seama
sau să punctez foarte exact,
dar din ce am vorbit cu tine
pari matură
și cu picioarele pe pământ.
Dar mereu pățesc asta cu Capricornii –
care-mi plac la nebunie,
toți prietenii pe care-i respect cel mai mult sunt Capricorni –
eu sunt Berbec și sunt mai nebun, mai copilăros,
mereu mă simt puțin caraghios pe lângă voi.
Dar îmi place mult de tine.”

Timpul ne schimbă la nivel celular
dar celulele mele nu știu să dea drumul trecutului
așa că într-un fel sunt aceeași –
mă păstrez, la fel ca atunci, ascunsă în mine,
lângă secretul meu.