Un om care strigă în gura mare – acest om
nu seamănă cu mine,
dar ce bine totuși că este om!
Ochii și culorile lor, eu și tu și toți,
atât de straniu mi se pare uneori să văd
că toți avem ochi și urechi.
În definitiv suntem singuri și ochii
și urechile ne separă în mai mulți
oameni diferiți.

Undeva la mijlocul florii umanității,
cu sepalele și petalele ei,
există și un creier gigantic
format din frunțile noastre alipite –
câteodată suntem prea aproape unul de altul,
alteori stăm la poli opuși
și ținem pământul între capetele noastre
în poziție de șah de idei și emoticoane,
impresii și raționamente,
despre toate produsele culturale și machetele lor.
Dar prea aproape prin diverse medii, mijloace,
intermediari, fire, electricitate, vise
prin cele spuse pe de rost – poezii,
urări de sărbători, cântece pentru grădiniță,
rețete de clătite, rugăciuni, adrese în oraș,
chipul monalisei și trupul lui venus,
dar și căldura unei mâini întinse,
zâmbetul serafic sau convențional,
căci și convențiile sunt tot pentru oameni.
Învățăm să punem câte un zid –
între o cameră și alta, între brutărie
și atelierul de umflat pneuri.

Mă gândesc iar ce bine
că suntem așa diferiți și ne întindem brațele
în cușca noastră de latitudini și logitudini,
undeva printre petalele umanității, cu strună
și cu tamburină, cu coroane de flori
și câteodată scriem pe scutul nostru,
pe o pancartă oarecare:
moartea e interzisă, viața e singurul adevăr categoric! -
sau ne trezim strigând în gura mare pe o șosea,
cu soarele în față.