De ceva vreme, deși abia acum realizez, mă întâlnesc cu Adevărul. Întotdeauna e foarte atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. E ceea ce îmi atrage atenția de fiece dată în care îl întâlnesc. Încruntat, aproape supărat dar nu supărat, se apropie de mine cu reverență, cere binecuvântare, îmi sărută apăsat și oarecum ofensator mâna – e nevoie să mă șterg de fiece dată – și apoi pleacă fruntea să îl binecuvântez pe creștetul capului. E tuns scurt, ca un bolnav de la psihiatrie sau ca un pușcăriaș, însă niciodată nu mi l-am imaginat astfel. Imaginea sa, aceea pe care o vede mintea mea, este un tablou cu un înger blond, cu plete lungi și ochi albaștri, a cărui aripi strânse sunt numai intuite, care abia atinge lumea aceasta și atunci când o face, nu doar că se teme să nu o strivească, ci o face cu ochii închiși, cu degetele în urechi, ca să nu audă și să nu vadă strâmbătățile ei și, chiar stă nemișcat, împietrit ca o statuie, semn și simbol al eternității.
În realitate, Adevărul umblă fără sens și fără scop, după cum îl întâlnesc eu. Nu are program, nu are serviciu, nu are responsabilitate și nici nu are vre-un rost, după cât de spontan se comportă. Ceea ce am remarcat este că se îmbracă potrivit sezonului. În zilele de vară poartă pantaloni scurți și tricou, care, pentru că sunt mulate, aduc mai mult a pijama de noapte. Datorită hainelor sale strâmte, i se vede burdihanul și coapsele revărsate pe care le duce din ce în ce mai greu pe străzile cartierului. Toamna și primăvara umblă mai asortat. Poartă șapcă în loc de pălărie, pantaloni de stofă cu papuci și cămăși de la mâna a doua. Sunt curate, îngrijite, dar vechi. Adesea, în zile de duminică, iese la costum negru cu pantofi de piele scâlciați și cămașă albă cu cravată. Hainele sunt largi, dar întreținute. Uneori, cu o doză de bere în mână, primită de la cei care râd de el, îmbrăcat așa ca un cioclu, se apropie de mine cu îndrăzneală și mă sărută pe obraz. Atunci realizez cum damful de bere înfăptuiește starea etilică a adevărului. Se pare că nu ar avea voie să consume alcool sau alte substanțe de acest fel… De fapt nu e un consumator… Își dorește doar să se căsătorească. Și-a propus de multe ori. S-a dus la Biserică și a vorbit cu preotul. A stabilit de multe ori ziua cununiei, doar că fie el, fie mireasa, nu au mai ajuns.
Nu minte niciodată, pentru că nu are cum, însă de visat visează ca orice om. Aaaa!… Sunt însă zile când țipă, urlă, blasfemiază și amenință lumea cu nesfârșirea perfecțiunii. Nu vorbește despre el. Doar interzice unuia și altuia să mai persiste în ceea ce face. În acele zile, cu ochi injectați, cu mișcări dezordonate, nebărbierit, agitat și frustrat, amenință, înjură și afurisește continuu. În ușa lăcașului de cult, în timp ce se închină, lovește cu piciorul, pune lanțuri și stinge luminile aprinse de cei care se roagă. Apoi, ca un nebun, pornește pe stradă și spune chiorilor că sunt chiori, orbilor că nu văd, șchiopilor că nu pot să alerge, lumii că îmbătrânește, bolnavilor că suferința este pedeapsa păcatelor, stelelor din cer că vor cădea, soarelui că nu va mai răsări, zarafilor că fură, preoților că strigă în deșert, cârmuitorilor că mint și, la fiecare amenințarea din partea cui îl aude, îl ascultă și nu îl cunoaște sau, mai bine zis, nu îl crede, o ia la fugă cât îl țin picioarele continuând în timp ce aleargă să arunce cu invective care, încet, încet, se aud tot mai departe, tot mai risipite și tot mai fără rost.
De multe ori, mă gândesc, că nu îmi mai doresc să îl întâlnesc. Ce să văd? Durerea, suferința, încruntarea, neputința, neajunsurile, sărăcia, boala, singurătatea, amărăciunea, goliciunea, infirmitatea care strigă lumii să îi amintească că a fost creată să fie bună și nu rea?!
Dar el vine la mine să îl binecuvântez. Mă privește întotdeauna în vârful degetelor cu care îl ating și mă sărută cu poftă. Buzele sale umede, ca o gură pofticioasă, îmi umplu obrajii de nevoia de a fi șterși. De aceea, de fiece dată când mă sărută Adevărul mă șterg și chiar merg și mă spăl, ca nu cumva să mă infectez. Dar cine și-ar dori să se întâlnească cu un astfel de personaj?!... Nici la poartă nu mi l-aș dori și nici firimiturile câinilor nu i le-aș arunca.
Eeeee!… În schimb, cu Minciuna mă întâlnesc atât de des, încât nici nu pot să spun că este o vreme în care nu suntem împreună. Cu ea mă simt bine. Este o doamnă. Parfumată, elegantă, coafată, mereu la modă și foarte, foarte atentă la detaliu. E foarte politicoasă și nu îi lipsește nimic. Mereu prezentă și săritoare, mă sprijină ori de câte ori este nevoie. Dacă mie îmi lipsește ceva, ei nu îi lipsește nimic și mereu este dornică să ajute, să dăruiască. Este o adevărată filantroapă. cel puțin teoretic. Dacă ar fi cineva cu care să stau mereu la taclale, la masă, cu siguranță ar fi preferata mea. Poveștile ei sunt mereu interesante, imaginația ei este debordantă, iar prezența ei atât de plăcută!.... Întotdeauna aș așeza-o în cel mai de onoare loc din viața mea. Ah, câte pahare de vin nu aș împărtăși cu ea și câte nopți!... Minciuna, de fapt, este mai mult decât o doamnă, este nesfârșirea lumii în care trăim. Se substituie încă de aici elixirului vieții de apoi. Este aproape ceea ce cuvintele nu pot rosti și mintea nu poate închipui.
De fiecare dată în care suntem împreună, lumea din jurul ne apreciază pentru hainele frumoase pe care le purtăm, pentru gesturile elegante și inteligența pe care o etalăm, pentru demnitățile, averile și onorurile pe care le-am strâns în această lume, pentru dialogurile elevate și sălile strălucitoare în care prezentăm viitorul pe care nimeni altcineva nu îl poate descrie… Cu esențe de parfum, cu focuri de artificii și cu un alai muzical plin de vivacitate și exuberanță, Minciuna este prezentă și desăvârșită.
Totodată, trebuie să o spun, Minciuna, niciodată nu m-a sărutat, motiv pentru care nu am avut de ce să mă șterg și să mă dezic de ea. Niciodată nu mi-a tăiat calea inoportun să îmi ceară binecuvântare, niciodată nu mi-a bătut cu piciorul în ușă, niciodată nu mi-a vorbit autoritar, nebunește, nu m-a agresat și nici nu a râs de mine, niciodată nu m-a arătat cu degetul… Nu am văzută că umblă pe străzile cartierului, ci că vine ca și cum ar fi invitată. Se pregătește cu minuțiozitate și investește mult pentru momentul în care apare în public. Nici nu mi-a spus vreodată că ar dori să se căsătorească. O veșnică domnișoară, lipsită de responsabilități, dar plină de bunăvoință și mereu atentă la ceea ce poate face pentru alții. Elegantă, delicată, finuță, educată și profundă, Minciuna m-a fascinat și m-a ținut mereu, cu plăcere aproape de ea.
Ceea ce m-a uimit de când mă știu, sau poate mai de curând, este că niciodată nu am văzut Minciuna umblând împreună cu Adevărul, deși am convingerea că Adevărul, în numele frumosului și eleganței, ar fi în stare să se căsătorească cu Minciuna. Însă, Adevărul, cu toată dăruirea sa, nu poate convinge niciodată Minciuna de faptul că ceea ce își dorește este adevărat, cum, de altfel, nici Minciuna, cu întreaga ei putere persuasivă, nu își propune niciodată să convingă pe cineva de vre-un Adevăr absolut. În acest fel fiecare și-ar nega propria ființă.
De aceea, prefer să conviețuiesc cu Minciuna și, din când în când, să accept să mă mai viziteze inoportun și Adevărul, deoarece astfel, pot mărturisi prezența Adevărului fără să refuz Minciuna și pot să mă bucur de eleganța Minciunii fără să refuz Adevărul. Este limpede că dansul acesta compromițător îmi conferă statul celui care coordonează orchestra și adună ropotele de aplauze, însă, în acest context, nu întâlnirile mele cu Adevărul și Minciuna contează, ci modul în care Adevărul și Minciuna se plimbă prin lume fără ca lumea să le diferențieze sau, mai bine spus, să se comporte ca și cum nu ar vedea diferențele dintre ele. Acesta este motivul pentru care v-am povestit aici despre întâlnirile și relațiile pe care prefer să le am cu Adevărul și Minciuna. Deși nu totul este adevărat.