Nu ți-ai propus niciodată să scrii despre oboseală
(a ta, a frunzelor după ce ruginiul dă iama în ele).
Privești o frunză, nu îi va fi mai ușoară căderea;
risipirea din tine-o privești, nici ție nu-ți e mai ușor,
dar te ridici și mergi mai departe, pe când frunza
va aștepta, în tăcerea-i de moarte,
să se întoarcă, prin sevă, în muguri.

Nu-i totuna un cântec stins cu unul obosit.
Cel din urmă poate fi ecoul zarvei,
urmat de un gol fără margini.

Dar să lăsăm oboseala deoparte.
Știi cum se spune: o numești, și vine.
Și cu cât o amintești mai des,
cu atât încearcă să capete sens.

Viața-i ca un maraton fără învingători și învinși.
Pentru fiecare există un finiș.
Cât ai fi tu de scump la vorbă și de maestru-n tăceri,
energia tot ți se consumă.
De-aceea, privește frunza ca pe seamănul tău,
în bucurii și-n restriște.