agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 374 .



Față de moarte, eu...
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2022-10-15  |     | 



Despre moarte se vorbește, cu acord tacit, cu o notă de evlavie, reverență, teamă.

Este cel mai prăpăstios teren de discuție între membrii speciei umane, care nu se vor obișnui niciodată deplin cu condiția existențială de muritori sau trecători printre cele trăite. De altfel, verbul a trăi, cu sensul său tranzitiv, include deja în sine sensul tragic al trecerii, al apropierii de granița dintre morți și vii.
Spunem așadar că ne-am trăit tinerețea, ca și cum am îngropat-o, am terminat-o – la fel spunem că am trăit bucurii sau necazuri, ca și cum le-am consumat și simultan ne-am consumat pe noi înșine.

Copiii, în general, nu se gândesc la moarte, decât când trec prin situații care impun acest lucru, cum ar fi mersul la o înmormântare, pierderea unui membru al familiei. Observarea unui mort poate fi o experiență șocantă, neplăcută – așa cum de pildă mi s-a întâmplat și mie în copilărie, când am fost la prima mea înmormântare – aceea a unei bătrâne de peste 90 de ani, în satul bunicilor. M-a dezgustat faptul că erau multe muște pe cadavru și că, fiind cald, moarta intrase în descompunere și se topea parcă, un firicel gălbui-roșiatic i se prelingea la colțul gurii, pe gât și haine. Și mirosul dulceag și neplăcut. Prin filtrul acestei traume din copilărie am continuat să privesc morții care au urmat în viața mea – respectiv pe bunici, pe tata – când deja aveam 34 de ani și trecusem prin sala de disecție la facultatea de medicină. Nu i-am atins și m-am ferit să sărut icoana așezată de preot în acest scop pe pieptul mortului. Pur și simplu am văzut morții drept sursă de microbi și murdărie și nu i-am atins nici cu mâna din acest motiv, fiindu-mi teamă de microbi. Când pe pieptul tatălui meu mort am văzut un mic păianjen alb, am rugat-o pe mama să îl ia de acolo. La înmormântările a două din rudele mele nici nu am participat, de data asta din alte motive – legate și de regretul morții lor și ideea că era mai bine când trăiau.

Să ne amintim că părintele Zosima, considerat sfânt în timpul vieții, care, datorită ”duhului putreziciunii”, cade în dizgrația poporului la scurt timp după ieșirea sa din rândul celor lumești. Să ne amintim și romanul Toamna patriarhului și mirosul de ”mare hoit” la începutul scrierii.

Este moartea necesară? mă întreb eu. Cei mai mulți vor răspunde că da, că moartea, ca și distrugerea, sunt necesare pentru a permite schimbarea, progresul, renașterea, creația. Mulți cred, poate nejustificat, că creșterea demografică prea mare va dăuna ecosistemului în care trăim. Dar ei nu pot judeca perfect acest lucru. Pot oare oamenii să fie siguri de valorile demografice prezentate în sursele publice de informare? Adesea ele pot fi depășite de realitate, nu putem fi siguri că nu sunt tot un fel de minciună sau propagandă, așa cum sunt adesea știrile politice. Ar trebui să numărăm deodată oamenii vii prin imagini din satelit. Ar trebui să salvăm cifrele în locuri bine tăinuite și protejate, inclusiv în memoria vie a unor creiere puternice, și să verificăm iar peste mai mulți ani. Sau poate că alții consideră că – având în vedere progresul civilizației din ultimii ani (tot un fel de date statistice, nivel de trai pe cap de pământean), poate că nu am atins încă cifra optimă de locuitori ai planetei. Chestiunea e deosebit de delicată și nu este rostul nostru să speculăm în această direcție. Ideea celor mai mulți e că fără moarte nu putem naște alți oameni la infinit, deci moartea e necesară. Așadar, fără nicio ranchiună, putem accepta acest lucru normal și putem mulțumi grațios lui Dumnezeu sau naturii sau altor oameni care ne ușurează trecerea în altă lume. Nu, departe de mine a justifica crimele sau injustiția! Mă refeream doar la circumstanțe naturale, la necazuri care apar în propria noastră viață din cauza altora în mod indirect, fără ca ei să poarte o vină conștientă. La ceea ce ne incumbă de la sine, în rostul firii și în sensul unei morți ”bune”. În general nu vrem să murim ”cu zile” și vrem să murim de moarte ”bună”. Simplificând, vrem să murim ca niște animale, curați și naturali, adică nu prin război sau crimă, nu prin sinucidere.


Personal, eu am încă încredere în mecanismul de autoreglare a sistemului om-natură și în rostul morții naturale, dacă ea se produce. Cu toate acestea, fiindcă suntem ființe raționale, este bine să avem o dimensiune etică a conduitei, nu doar o platoșă sau o mască pe care o purtăm când ne gândim la moarte. O binecunoscută autoare, care ulterior s-a sinucis (statistic se spune că artiștii se sinucid mai mult decât alte categorii profesionale) spunea că a muri e o artă și ea știe să o cultive foarte bine. Totuși, eu rămân la ideea mea că moartea pas cu pas – prin boli sau bătrânețe – este mai ecologică și mai prietenoasă cu societatea în care trăim și cu mediul natural, căci e vorba de ruptura uneori dureroasă, cu consecințe neplăcute, a morților violente. Eu prefer, dacă e necesar, să accept o moarte normală, pentru a nu strivi corola de minuni a lumii. Suntem cu toții datori față de ceea e iubim, ceea ce deja am trăit și suntem responsabili și e decizia noastră conștientă ce facem în acest sens. (Mărturisesc că la un moment dat am încercat să mor, datorită unei dureri fizice, nu psihice, înfiorătoare – dar eram prea tânără pentru a fi deja un om responsabil. Unii sinucigași efectiv nu au nicio vină și mi se pare monstruos să îi culpabilizăm pentru ceea ce nu au greșit.) Un lucru inerent civilizației este includerea bolnavilor în sistemul de tratament medical, un lucru normal și el, care funcționează sinergic împreună cu celelalte compartimente ale vieții sociale.

Altfel, mă înscriu și eu în rândul celor care privesc moartea cu evlavie, fiindcă moartea este ca floarea care cade și nimeni nu poate să ne-o trăiască – numai noi înșine putem călători în această vale a suspinelor.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!